Sganarelle şi al său Dom Juan

Alina Epingeac

Abordarea unui text clasic este poate cea mai sigură alegere a unui regizor. Indiferent dacă montarea se dovedeşte a fi coerentă sau nu, dacă e novatoare sau se încadrează în canoanele impuse de partitură, dacă e mai mult sau mai puţin de succes, subterfugiul general în cazul în care e nevoie de o justificare e simplu: „A fost o propunere”.

De aici se poate merge mai deprate cu demonstraţia şi e lesne de imaginat ce va urma. Situaţia e însă interesantă şi demnă de analizat atunci când nu e nevoie de lămuriri, când propunerea trece rampa şi se impune de la sine, fără cârjele explicative din programul de sală sau declaraţiile de la conferinţa de presă.

E adevărat însă că nu toate păsările Phoenix renăscute din propria cenuşă pe scenele autohtone au parte de o existenţă contemporană fericită. În cazul montării de la Teatrul „Al. Davila” de la Piteşti cu “Dom Juan” de Moliere, piesa nu e adusă la zi, nu este ambalată în poleiul actualităţii, ci pur şi simplu e relecturată dintr-o perspectivă inedită. Eşafodajul rămâne acelaşi, premisele sunt păstrate, morala e universal valabilă, aşa că schimbarea operată s-a produs la nivelul personajelor. S-au schimbat raporturile păstrându-se textul original şi s-au atribuit intenţii diferite aceloraşi replici. Cum exerciţiul a funcţionat, rezultatul obţinut este un spectacol în care acţiunile lui Dom Juan au o justificare uşor de digerat, în care personajele prin tradiţie pozitive şi victimizate îşi au din plin partea lor de vină, unde finalul nu vine neapărat ca o pedeapsă, ci ca o restabilire a echilibrului, reglarea incompatibilităţii dintre Juan şi lumea în care se vedea obligat să trăiască. Cel mai puternic artificiu şi cel mai reuşit din punctul meu de vedere este travestirea lui Sganarelle. Şi nu în femeie, ci în bărbat, pentru că Sganarelle este de fapt femeia îndrăgostită de Dom Juan care îşi ascunde identitatea de gen pentru a îi fi alături, asigurându-se că elimină concurenţa, şi pentru a-i purta de grijă.

Umor necizelat…

În mod inevitabil, reinterpretarea textului şchioapătă pe alocuri – fie din vina regiei care nu a mers până la capăt cu decriptarea, fie din vina actorilor care şi-au asumat doar ideea generală şi nu au sondat mai profund propunerea primită. Fără să abunde în stridenţe sau ostentaţii, în spectacolul montat de Bogdan Cioabă există momente neacoperite care se decupează deranjant din ansamblul spectacolului şi mută centrul de interes într-o zonă a amuzamentului şi fac astfel ca forţa mesajului să se diminueze. Opţiunea nu pare a fi clară. De dragul publicului care e obişnuit să râdă la teatru, care în mod impardonabil a fost ademenit prea mult timp de un umor necizelat, în formă brută, îmbibat de cele mai multe ori de vulgaritate şi căzut în extrema facilului, se oscilează între comedie bulevardieră – există gaguri, poante, comic de situaţie – şi dramă interioară ardentă. Din fericire, spectacolul de faţă păstrează numai un iz din acea tendinţă destructivă de care aminteam, însă regretul meu ca spectator este că urma de teatru gros pune o umbră asupra unui concept frumos gândit şi adus pe scenă. Atâta timp însă cât toţi ceilalţi sunt minimalizaţi, Dom Juan nu se ridică pe un piedestal de contemplare, ci dimpotrivă e doar cel mai bun dintre ce răi, ca un soi de consolare tristă. Nu îi e pusă în valoare superioritatea, ci mediocritatea în care e aruncat din cauza anturajului creat în jurul său. Nu vreau să cred cu încăpăţânare că această cheie de interpretare e greşită, însă după gustul meu s-a mers prea departe cu mijloace prea sărace. Un plan ambiţios a fost pus în aplicare cu resurse prea grosiere şi inadecvate – aceasta ar fi scăderea, slăbiciunea montării.

Un Dom Juan seducător şi preţios

Trupa mi-a confirmat ceea ce ştiam deja despre fiecare în parte, cu bune şi rele: Florin Dumitru în Dom Juan fermecător ca prezenţă, cu putere de seducţie asupra publicului, capabil să emoţioneze, sensibil şi şarmant, însă cu aceeaşi preţiozitate a vorbirii, cu aceeaşi frazare civilă care îl arată mai mult pe interpret decât personajul şi cu gesturile proprii împrumutate unui personaj care nu şi le poate însuşi. Ileana Zărnescu distribuită în rolul Cerşetorului dă emoţie unei scene esenţiale din spectacol, rosteşte replicile cu greutate, dă rotunjime şi pulsiune, aduce cu sine statornicia meşteşugului şi un plus de sens. Mirela Dinu Popescu a cărei Dona Elvira e demnă să fie compătimită, aduce nobleţe şi supleţe în interpretare, însă prea fad şi prea şters, un personaj pe care nu îl reţii, o simplă prezenţă oportună. Lia Deaconu şi Coca Niculescu fac din Charlotte si Mathurine două fete simpatice, energice, două feţe ale aceleiaşi monede, un cuplu scenic reuşit însă cu exagerări şi prea puţină implicare reală, exces de zel unde nu e cazul şi superficialitate. Gabi Gheorghe, vorbăreţul şi inventivul Pierrot are carismă, aduce ritm şi poftă de joc, dar e prea grăbit în tot ce face şi nu ne dă timp să îi descoperim personajul, îl caricaturizează şi îi diminuează din impact. Cătălin Mirea în Dom Carlos face un rol de comedie şi stârneşte râsul publicului, îi câştigă simpatia prin doar câteva replici, însă cu preţul de a-şi ridiculiza personajul care pare construit din cabotinism. Dan Ivănesei mereu loial faţă de tatăl lui Dom Juan pe care îl interpretează, serveşte perfect propunerea regizorală, se conformează şi din păcate pierde pe parcursul spectacolului din strălucirea şi justeţea iniţială pe care parţial o recapătă la final. Radu Coriolan aduce pe scenă un domn Dimanche abulic şi mereu defazat, dar se joacă prea mult, rafinează de prisos replica şi marşează din abundenţă acolo unde nu ar fi cazul.

Sganarelle – o mică bijuterie

„Dom Juan” mi-a oferit însă şi un cadou special. Am vrut să păstrez pentru final această bucurie personal datorată interpretării Mirelei Popescu în rolul Sganarelle. Mărturisesc că este pentru prima oară când sunt martora unui asemenea act artistic pe scena Teatrului „Al. Davila”. Pentru mine rolul Mirelei Popescu este o mică bijuterie pierdută într-o ladă laolaltă cu obiecte de orice altă factură. Poată părea laudă circumstanţială şi entuziasm sec, însă resimt aceiaşi emoţie ori de câte ori o revăd în acest rol şi mi se reconfirmă ceea ce am remarcat la premieră: suflul atât de fecund profesional, atipic pentru scena piteşteană – care a căzut, de ce să nu o spunem, în dulceaţa mediocrităţii – şi în acelaşi timp o apetenţă pentru joc, drag de profesie şi gând coerent pe scenă.

          Atunci când vezi un actor care ştie să îşi asculte partenerii, care nu populează scena, ci umple de sens fiecare secundă petrecută în faţa publicului, care respiră pentru personaj şi caută resorturile acţiunilor lui şi sondează în mod real posibilităţile de interpretare nu poţi afirma decât că te afli în faţa unui profesionist al acestei arte. Când la toate acestea se adaugă şi emoţia care se degajă dintr-un talent pus în valoare aşa cum merită, nu poţi decât să te bucuri ca spectator şi să te laşi emoţionat. Toate aceste lucruri se întâmplă în spectacolul „Dom Juan”: Sganarelle e inteligentă, abilă, ştie să îşi mistifice identitatea, are umor savuros, sănătos, e plină de haz, însă dublează natura sa optimistă cu o căptuşeală sufletească aparte – dragostea pentru Dom Juan. Din dragoste face tot ce face şi spune tot ce spune. Vrea să îl ştie aproape nu doar din egoismul îndrăgostitei, ci din grijă şi prevedere. E atât de cameleonică şi de iscusită tocmai din teama de a nu-l pierde definitiv, speră la o şansă, caută să îi insufle sentimentele sale înţelegându-l mai întâi, nu îşi permite să greşească şi e gata de orice pentru el. Având atâta material sufletesc la îndemână, atâtea nuanţe şi posibilitatea de a jongla între stări, Mirela Popescu alege nu calea justă, ci pe cea ideală: îi ţine piept, nu se lasă potopită de sentimentalisme gratuite, fracturează tiradele şi se face ascultată cu interes. E nevoie de o mare fineţe în înţelegerea şi asumarea personajului pentru a reuşi un echilibru mereu stabil între forţe antagonice atât de clare. De data aceasta nu a fost loc de jumătăţi de măsură; interpreta şi rolul par că au căzut la pace şi au construit-o împreună pe Sganarelle.
          Cu plusuri şi minusuri, cu surprize şi cu aşteptări confirmate, spectacolul Dom Juan e ceva mai mult decât încă o propunere. Este mărturia că Moliere se poate lectura şi altfel decât în notă clasică, este dovada că în comedie e loc şi de dramă, iar pentru mine e certitudinea că există roluri care pun în valoare actori şi actori care pun în valoare roluri. O montare specială, ambiţioasă ca propunere, concretizată decent, unde îşi găseşte loc şi poezia artei actorului.