Apar întotdeauna în preajma Sărbătorilor o mulţime de spectacole, prin teatre şi prin târguri, cu poveşti, colinde şi Moşi Crăciuni. Unele mai bine construite, altele mai firave, unele cu poveşti mai noi (prea noi!), altele cu magie şi jocuri şi toate cu colinde…
Din aceeaşi categorie face parte şi „Tolba lui Moş Crăciun”, „cadoul” Teatrului „Ion Creangă” pentru „copiii de toate vârstele”. Până aici, toate bune şi frumoase… Ca să vezi, însă, „Tolba lui Moş Crăciun”, trebuie să te înarmezi cu multă răbdare şi mult curaj. Şi s-o porneşti la drum prin Bucureşti cu metrou, troleibuz, maşină personală sau pe jos, până la cinematograful Gloria, acolo unde – pentru moment – este exilat Teatrul „Ion Creangă”. Sediul din Piaţa Amzei este, deocamdată, nedisponibil şi povestea merită o discuţie separată. Cum şi de ce unul dintre cele mai importante teatre pentru copii din Bucureşti şi din ţară s-a trezit în toamna anului 2009 dat afară şi în situaţia de a juca pe unde se poate şi în ce condiţii se poate sunt întrebări fără răspuns.
Şi se poate cam aşa… Un banner neîndemânatic, din pânză, pe care e scris „Teatrul Ion Creangă”, atârnat la intrarea în cinematograful Gloria. Un hol mare şi rece, cu aer (încă!) de cinematograf comunist, o sală mult prea mare şi improprie pentru orice gen de teatru şi cu atât mai mult pentru teatrul de copii, fără magie, fără strălucire, fără farmec, cu scaune vechi şi în care decorurile „Tolbei lui Moş Crăciun” arată ca o vrajă ratată a lui Elfului Răutăcilă, unul dintre drăgălaşele personaje ale poveştii. O sală neîncălzită, în care copiii stau cu hăinuţele pe ei, iar păpuşa Barbie tremură pe scenă.
Să vorbeşti despre ce a încercat Cornel Todea cu acest spectacol pe jumătate interactiv – cum de altfel sunt cele mai multe dintre spectacolele de la „Creangă” – sau, mai degrabă, despre ce a reuşit regizorul devine aproape impropriu în condiţiile amintite. E o povestioară inventată în care o zânică bună, pe nume Claunela, încearcă să-l convingă pe Elful Răutăcilă, care a furat scrisorile copiilor către Moş Crăciun, să le ducă înapoi, pentru ca nimeni să nu sufere şi dorinţele să li se împlinească. Sigur că dialoghează cu copiii din sală, îi întreabă când vine Moş Crăciun (şi din sală se aude un răspuns repetat cu încăpăţânare: „miercurea”, sigur că uneori ritmul trenează, iar colindele nu dau tocmai tempo-ul necesar spectacolului. Sigur că proiecţiile video cu personajele din basme nu sunt întotdeauna cea mai fericită alegere şi că multe dintre replici sunt prea didactic construite. Dar copiii se bucură. Şi pentru că sunt la Teatru, şi pentru că vine Moş Crăciun, şi pentru că aud colinde, văd câteva numere de magie şi actorii vorbesc cu ei.
Dar amărăciunii pe care am trăit-o o dimineaţă întreagă tremurând în sala de la Gloria, amărăciunea că în iarna lui 2009, să-ţi duci copilul la teatru înainte de Crăciun este ca şi cum ai deschide o uşă în timp şi te-ai trezi într-o sală de cămin cultural comunist, i s-a adăugat tristeţea că până şi poveştile şi-au schimbat geografia. În tolba lui Moş Crăciun sunt scrisorile copiilor. Şi unul dintre ei îşi doreşte o păpuşă Barbie care să danseze. Şi simţi cum, dintr-odată, lumea poveştilor se frânge, atunci când frumoasa Barbie dansează pentru iubitul ei Ken… Şi că Ileana Cosânzeana şi Făt-Frumos sunt puţin cam învechiţi. Dacă te cuprinde regretul că lumea micului ecran a dat buzna şi şi-a impus din reguli şi în dansul unei păpuşi e, poate, doar vina ta…
Între timp, puteţi merge într-un alt loc unde copiii se pot întâlni cu poveştile şi regatul lui Moş Crăciun, cu teatrul şi colindele. În parcul Cişmigiu, Dragoş Buhagiar a aranjat un decor de basm, unde, până pe 23 decembrie, sunt aşteptaţi toţi cei ce „Cred în Moş Crăciun”.
Mare păcat de ce se întâmplă cu acest teatru unic! Actorii au toată stima mea pentru condiţiile în care joacă.