La Teatrul Național „Radu Stanca” din Sibiu, Silviu Purcărete a pus în scenă un nou spectacol: „Oidip” după tragediile lui Sofocle, „Oedip la Colonos” și „Oedip Rege”. După mai bine de 16 ani, Silviu Purcărete se întoarce la tragedia greacă. Spectacolul a fost deja prezentat în avanpremieră pe scena Teatrului din Sibiu și va avea premiera oficială în cadrul celei de-a XXI-a ediții a Festivalului Internațional de Teatru de la Sibiu, care se va desfășura între 6 și 15 iunie. În rolul titular, Constantin Chiriac… Muzica spectacolului este realizată de compozitorul Vasile Șirli, iar scenografia, de Dragoș Buhagiar. În cadrul unei conferințe de presă care a avut loc la Sibiu, îniante de avanpremiera lui „Oidip”, Silviu Purcărete, Constantin Chiriac, Vasile Șirli și Dragoș Buhagiar au vorbit despre acest proiect și ce înseamnă el la acest moment pentru fiecare dintre ei. La întrebarea „Credeți în destin?”, Silviu Purcărete a răspuns răspicat: „Da!”. Constantin Chiriac, „Da, există destin”. Vasile Șirli: „Cred în educație!” Iar Dragoș Buhagiar: „Cu siguranță, există destin și suntem conduși…”.
Silviu Purcărete: „Oidip” este unul dintre cele mai frumoase texte ale literaturii dramatice. Așa cum s-a mai remarcat, m-am întors după mulți ani la tragedia greacă, prilej de a-mi exercita din nou pofta de a crea aceleași și aceleași imagini. Eu, de fapt, lucrez cu un inventar foarte limitat de imagini și trecuse ceva vreme de când nu mai lucram cu acest tip de imagini… Așa că e foarte bine că am făcut acest spectacol. Fără să trebuiască să mă ascund să folosesc aceeași estetică șaptezecistă, care mi-a fost foarte aproape de inimă și de generație. Ce să fac?! Asta mi-e vârsta și ăsta mi-e destinul. Și m-am gândit că trebuie să construim un spectacol cu adevărat șaptezecist… Este un spectacol complicat, este un text complicat, nu este genul de spectacol la care să dea năvală publicul. „Oidip” nu a fost gândit ca un spectacol popular… „Faust”, spre exemplu, este un text popular și este un spectacol care a fost conceput ca unul popular. Faptul că are un succes special este o surpriză foarte frumoasă… Aici, însă, textul e complicat, e mai indigest sau mai greu digest, și spectacolul îl urmează cumva. Adică nu e un spectacol care să se îndrepte către o zonă de divertisment… cum e într-o oarecare măsură „Faust”. E un un spectacol mai problematic, pentru că piesa este problematică. Piesa conține probleme care n-au fost niciodată dezlegate…
Eu, de fapt, lucrez cu un inventar foarte limitat de imagini și trecuse ceva vreme de când nu mai lucram cu acest tip de imagini… Așa că e foarte bine că am făcut acest spectacol. Fără să trebuiască să mă ascund să folosesc aceeași estetică șaptezecistă, care mi-a fost foarte aproape de inimă și de generație. Ce să fac?! Asta mi-e vârsta și ăsta mi-e destinul. Și m-am gândit că trebuie să construim un spectacol cu adevărat șaptezecist…
În ce privește titlul „Oidip”… Ni s-a sugerat chiar de către traducători să încercăm să adaptăm acest nume. Numele din greacă a fost preluat în diverse limbi, iar românul, fiind francez în străfundul sufletului lui, a preluat, ca multe alte elemente culturale, numele din limba franceză. A existat la un moment dat o versiune „Edip”. Dar, cea mai cunoscută variantă, a fost „Oedip”, ceea ce este aberant din punctul de vedere al limbii române care nu conține acest fonem. Și atunci ar fi trebuit ori să revenim la Edip, ori, la sugestia traducătorilor am propus „Oidip”, care e cel mai apropiat de varianta originală din greacă și de limba română… Să vedem dacă se va impune. După ce va râde toată lumea de „proștii ăștia” care nu sunt în stare să spună „eo”, poate că încet, încet se va impune acest nume mai potrivit, cred eu, în limba română.
Constantin Chiriac: E pentru prima dată când n-am dormit din cauza unui personaj, având un rău fizic. Și îi spuneam lui Silviu Purcărete… Iar el mi-a invocat un alt moment, când făcea Titus Andronicus și a pățit la fel cu Ștefan Iordache. Oidip e un rol copleșitor și grație faptului că dl. Purcărete a știut și știe atât de bine ce vrea, ca ritm, ca viziune totală, m-a ajutat să găsesc calea și să creez acel personaj care dă titlul spectacolului și ale cărui ultime cuvinte nu întâmplător sunt: „O să vă aduceți aminte de mine când n-oi mai fi.” Și, într-adevăr, e vorba de complexul Oidip, această temă pe care psihanaliștii atât au dezbătut-o, despre care s-au scris atâtea tratate… E o sarcină absolut uriașă. Și este vorba nu numai de consumul fizic, ci și de consumul energetic, consumul psihic… A fost o muncă extraordinară și este încă, pentru că ea va continua mult timp de-acum încolo. Totul este gândit cu atât de multă minuțiozitate și cu o precizie de ceasornicar. Și fiecare lucru, fiecare trecere, este gândită cinematografic, dar și cu o energie și cu o trăire specială și în alt diapazon de la scenă al scenă. E o muncă de farmaceut cea pe care a făcut-o Silviu Purcărete.
Vasile Șirli: Ca-n orice spectacol de teatru, în „Oidip” există mai multe categorii de sunet: cel al muzicii concrete, ce înseamnă o ambianță a scenei, zgomotul produs de decoruri, de mers, de respirație… Apoi, figurile impuse. Numesc figuri impuse temele. Dacă un regizor are un atașament deosebit față de o temă muzicală. Ceva știut dintotdeauna, din copilărie, de la radio… și care îl obsedează și poate aduce în spectacol o anumită dimensiune. Această muzică există aici, e vorba de un cântec din anii ’40-’50, un mare succes în anii ’60 și chiar ’70. Și apoi, un alt strat, muzica originală, care, în desfășurarea piesei e ca un decor, ca un costum, ca o lumină… Iar această muzică originală se naște în general în spectacolul lui Silviu Purcărete din liniile generale pe care el le trasează. Și, vă mărturisesc, sunt întotdeauna atras de ideile lui și de căile pe care le ia un subiect. Aici, e vorba de o molimă – care poate fi ciumă, poate fi orice (și, pentru că suntem la Sibiu, putem spune că în secolul al XVI-lea au murit de ciumă în acest oraș peste trei mii de oameni). E imposibil, deci, ca pentru un compozitor un asemenea subiect să nu nască o muzică specială care să reflecte fenomenul. Așadar, am scris diverse teme care vin din această lume pe care i le-am propus domnului Purcărete și el, ca un pictor care are vopselurile, le-a folosit după aceea în ce-a vrut să construiască în spectacol.
Dragoș Buhagiar: În cazul lui „Oidip” vorbim, mai degrabă, de un spectacol de autor. Eu am încercat să fiu doar mâna dreaptă a regizorului Silviu Purcărete și cumva să fiu… pensula sau pixul care desenează gândurile, dar cu mâna lui. Și nu e nicio glumă la mijloc. E un spectacol pe care regizorul Silviu Purcărete l-a gândit în detaliu. Iar la un moment dat era parcă un fel dicteu. Și nu vreau să spun vorbe mari… știți cum e atunci când te conectezi la ceva de unde curge talent… Cu siguranță a fost așa de data asta și am desenat decorul cu mâna lui prin persoana mea… În momentul în care un regizor are o viziune este obligatoriu să o urmezi.
Fotografii de Mihaela Marin
Print
Mie mi s-a parut un spectacol slab, de 2 stele din 5 din cauza faptului ca nu incarca spectatorul cu nicio emotie, cu niciun pic de catharsis. Textul a sunat banal iar rostirea lui Constantin Chiriac era prea plata. Scenografia e prea minimala, nu impresioneaza nici ea si deja Purcarete nu surprinde cu nimic , nu socheaza.