Simona Cuciurianu: Teatrele independente s-au făcut cu „sânge”

Simona Ciuciurianu este actriță și timp de doi ani a fost director artistic la teatrul independent POINT care s-a deschis publicului la începutul anului 2016. În momentul de față, funcția de director artistic îi revine regizorului Andrei Măjeri.

Ce înseamnă să trăiești în zona independentă din proiecte, să construiești un teatru de la zero, să creezi un spectacol cu resurse limitate, să reziști ca artist și manager în condiții vitrege – despre toate mi-a povestit Simona Cuciurianu și cu tristețe, și cu dezamăgire, și cu revoltă, dar, mai ales, cu maturitatea celui care s-a străduit și s-a zbătut să facă, într-un fel sau altul, artă în teatrul independent din România. Nu oricum, ci asumat, cu simț de răspundere și cu un program, teatrul POINT axându-se la inițiativa ei pe dramaturgia nouă, actuală, care ar fi ajuns pentru prima oară pe scena teatrului românesc.

De ce crezi că „teatrul independent” ar trebui să se numească altfel?

Pentru că are un sens foarte larg și multe nuanțe. Cumva ar trebui să ne raportăm altfel la el sau să fie numit „teatru alternativ”. Am senzația că oamenii care plătesc bilete cred că teatrul independent e ceva improvizat și ieftin. Mă duc într-un subsol unde sunt doi studenți cu două scaune și vreau să plătesc mai puțin decât la TNB. Din punctul meu de vedere, la teatrul independent/alternativ ar trebui să plătești mai mult pentru că nu e finanțat.

Dar nu cumva și biletele ieftine atrag publicul?

Biletele mai ieftine sunt un alt motiv care atrage un segment de public spre zona independentă, de aceea niște finanțări permanente ar fi utile ca să supraviețuiască și teatrul, și artiștii, și să se păstreze și prețul rezonabil.

Ce crezi că s-ar întâmpla dacă teatrele independente ar scumpi biletele?

Mărirea de preț ar trebui să fie treptată și oamenii ar trebui să conștientizeze că un bilet înseamnă: curent, chirie, actori, costume. Banii ăștia vin din bilete, nu din altă parte. Ar trebui făcută o campanie, iar publicul să înțeleagă valoarea acestor bilete… dar cine s-o facă?

Știai cum e în zona independentă dinainte să te implici, bănuiesc…

Da, dar îți zici: „eu o să fac mai bine, eu o să promovez mai bine”. Însă, în final, ne lovim toți de aceleași probleme.

Care sunt principalele probleme?

Prima problemă este de ordin financiar; lipsa banilor, lipsa unor finanțări, a unor sponsorizări. Este foarte greu să obții o sponsorizare când ești în teatrul independent pentru că băncile, firmele mari, care au departament de CSR, nu investesc în ceva cu un reach atât de mic – un spațiu independent în care tu aduni o sută de oameni. Discutăm de atât de mulți ani – încât cred că și cei mai în vârstă decât mine sunt plictisiți de moarte de aceleași discuții – că o lege a sponsorizării, care le-ar oferi niște reduceri la impozite pentru zona asta, ar fi foarte utilă. Să nu ne bazăm doar pe AFCN și ArCuB care vin, nu vin sau vin o dată la un an. Și aceste programe sunt foarte din scurt, o altă problemă principală. În momentul în care faci sesiune de finanțare în mai-iunie și proiectele trebuie finalizate în noiembrie e foarte dubios. Să zicem că aplic pentru un spectacol de teatru – deși mult mai ușor obțin finanțare proiectele mai mari (festivalurile de exemplu) pentru că au mai multe activități – și te chinui, spui că o să faci și un workshop, și discuții cu publicul, lucruri care de fapt te interesează sau nu… depinde de situație. Pe zona de teatru social sunt foarte interesante și utile discuțiile de după, dar dacă faci un spectacol care nu are o implicație socială, nu multe discuții sunt constructive. Programele de finanțare avantajează evenimentele mari, ceea ce nu e greșit deloc, dar cu ce spectacole se fac acele festivaluri? Spectacolele sunt făcute tot de oameni ca mine, cu bani de-acasă, cu trei scaune și costume improvizate. Și arată sărac și trist. Aplici pentru finanțare în mai-iunie, vorbești cu un regizor, cu un scenograf, cu actori și ții acei oameni pe loc în baza a nimic, spunându-le că s-ar putea să facem spectacolul în octombrie. Apoi, dacă tu chiar iei finanțarea, e foarte posibil ca oamenii respectivi să fie deja ocupați. În mod normal și civilizat ar trebui să aplici anul acesta pentru anul viitor. Și am tot timpul să-mi pregătesc proiectul, să fie oamenii liberi și plătiți cum trebuie… De câte ori obții finanțare oricum e un chin, decontul e un chin. Pentru fiecare obiect cumpărat trebuie să faci câteva hârtii… Uneori preferi să pui de la tine. Oricum sunt foarte puțini bani, iar o treime se întorc la stat dacă sunt pentru artiști, pentru că sunt impozitați, bineînțeles. E fix ca în junglă, te descurci sau nu te descurci. Concluzia e că nu te descurci, uitându-te în jur la spațiile noi deschise, care supraviețuiesc prin eforturile personale ale unor oameni care sunt foarte dedicați. Uneori am senzația că teatrele independente s-au făcut cu „sânge” de niște oameni care chiar au vrut și s-au zbătut pentru artă. Peste tot e foarte multă muncă, stres și fiecare își dorește să facă ceva important care să însemne ceva pentru public.

Sunt și multe spectacole comerciale în zona independentă.

E și normal să fie așa, din moment ce tu trăiești din bilete. În zona independentă și privată este perfect justificat să existe spectacole comerciale. În teatrele de stat nu e justificat să existe comercial. Statul finanțează teatre etc. ca să ai acces la cultură, la un preț rezonabil, ca să încurajeze experimentul, evoluția culturii etc., atunci de ce văd bulevardiere și comedii super-comerciale făcute din banii publici? De ce nu încurajează tinerii?

Totuși, nu crezi că s-au făcut progrese în ceea ce privește promovarea tinerilor?

Nu! Se vorbește foarte mult despre asta, dar nu se face nimic concret. Doar așa, pe principiul românesc, ca la primărie. Mai vopsim puțin copacii și gata, am rezolvat. „A, clădirile astea se vor dărâma la următorul cutremur, dar o să le văruim puțin și o să mințim că le-am reconsolidat.” Cam așa e. S-a mai deschis o sesiune la AFCN și ArCuB, mai fac trei amărâți câteva proiecte, dar ei se întorc tot în mizeria și sărăcia de unde au plecat. De multe ori pentru un proiect muncești și rămâi fără niciun ban, doar pentru că îți dorești foarte mult să-l faci.

Și atunci de ce v-ați dorit să deschideți un teatru independent?

La POINT avem un avantaj, pentru că există un finanțator. Proprietarul casei a investit în spațiu și în spectacole și pentru mine a fost foarte important să producem spectacole de la zero într-o anumită direcție. Pentru asta m-am luptat, deși e dificil. Cum stabilești o direcție? Spui teatru nou, dar ce înseamnă teatru nou?

Ce a însemnat pentru tine confortul de a ști că nu ești atât de presată să găsești finanțări?

Ar fi minunat dacă ar exista mai mulți oameni așa, care să înțeleagă nevoia de a investi în artă și în cultură. Ar fi extraordinar. Doar că există și niște limite și niște complicații. Nu poți să faci chiar ce vrei tu, de capul tău. Depinzi de niște lucruri, nu ești 100% în control. Planul de pe hârtie și ce iese la final sunt două chestiuni diferite. Însă e normal să se transforme în timp. Eu mi-am dorit teatru nou la nivel de dramaturgie – să fie subiecte actuale, relevante. Am căutat texte care să nu fi fost montate în România. Le-am tradus sau le-am dat altora. Nu avem traducători de teatru, asta iar e o problemă. În mod normal ar trebui comisionați niște traducători, dar care sunt aceia? Sunt foarte puțini, sunt ocupați, sunt prost plătiți… Inițial eu stabilisem trei direcții pentru teatru nou: texte noi, din afară, nemontate în România; texte clasice, dar complet revigorate, altfel mi se pare inutil să le montezi într-un spațiu atât de mic; și devised, zona pe care am mers în ultima parte. Alegi o temă și o echipă de oameni care lucrează împreună și dezvoltă tema respectivă.

Cine ar trebui să încurajeze zona experimentală în România? Dincolo de aspectul financiar.

Totul pornește de la bani. Eu nu pot să-mi permit să stau șase luni și să fac un proiect. Și atunci te duci și faci reclame și tot felul de lucruri ca să-ți plătești chiria. Lucruri pe care nu vrei să le faci și care te și macină. Cred că mediul privat ar mai fi o speranță, pentru că statul, mai ales în condițiile actuale, nu cred că va mai face ceva… (Mi-am făcut o listă cu țări în care să plec, spune râzând). Simt asta și la colegii mei, sunt demoralizați și obosiți. Oameni care au făcut multe lucruri… Teatrele independente care au apărut în ultimii ani sunt create de cei care consider că fac parte din generația mea. Nici nu eram „integrabili” în acest sistem și am pornit de la premisa că noi vom fi altfel și vom face lucrurile altfel… Apoi, dacă te duci într-un teatru de stat, mi se pare că trebuie să susții acel sistem, pentru că trebuie să te integrezi, și lucrurile nu vor merge nicicând mai departe.

Vă simțiți ca un fel de Don Quijote care tot încearcă și încearcă…

Mai grav mi se pare faptul că nu se adună. Am făcut zece proiecte singuri, am obținut finanțări, am găsit spațiu, m-am dat peste cap, am adus haine de acasă, am mai fost la festivaluri, am luat și niște premii și tot crezi că o să fie mai ușor. Și nu e! Mai ales în contextul politic actual. Am senzația că lucrurile vor merge mai rău… Nu văd cum ar putea fi mai bine, nu văd de unde, n-are cum… Singura soluție e asta: un mecenat puternic din zona privată.

Se echilibrează compromisurile pe care trebuie să le faci ca artist independent cu libertățile?

Compromisuri faci la nivelul tău de trai. Mănânci mai puțin, lucruri din astea… simple.

Nu faci și compromisuri „interioare”? În sensul în care trădezi mereu ceva din tine.

Vrei să montezi un text, dar îți dai seama că nu ai drepturi de autor și nu poți să le plătești. Atunci începi să-l adaptezi. Apoi urmează decorul, dar nu ai bani nici de decor. Și cauți o soluție ingenioasă, minimalistă și multifuncțională. Trebuie să fie ceva magic, care să se transforme în foarte multe chestii, să fie și interesant vizual, să-i ajute și pe actori în scenă și să coste și foarte, foarte puțin. Să găsim acest scenograf-minune, care să se dea de ceasul morții, deși la rândul lui abia supraviețuiește, și care să aibă această idee genială pe care ne-o dorim toți. Însă de multe ori te trezești cu niște improvizații triste. Rareori există scenograful acela genial, care găsește soluțiile magice. E foarte greu să faci cu bani foarte puțini un spectacol extraordinar.

Ce schimbare ți-ai dori cel mai tare în teatrul independent?

Împărțirea bugetului între zona de stat și zona independentă-experimentală. Sau să existe sesiuni de finanțare strict pentru zona independentă. Deși asta te ajută și nu te ajută. Ți-e foame azi și îți dau o bucată de pâine, dar o să-ți fie foame și mâine. Trebuie să ai un business (un bar, restaurant etc.) care să te ajute cu teatrul. Degeaba ai luat finanțare pentru un an, în următorul an ce faci? Pentru că din bilete nu te poți autofinanța. Mici business-uri pe lângă teatre… din asta poate ne-am putea susține.

Print

Adaugă un comentariu

Adresa dumneavoastră de e-mail nu va fi făcută în niciun fel publică fără acordul sau cererea dumneavoastră explicită.