Sinuciderea, ce comèdie!

Un neînţeles, un neiubit şi o necelebră se întâlnesc pe un pod de cale ferată. Din întâmplare. Toţi aşteaptă următorul tren. Toţi vor să-şi încheie socotelile cu viaţa. Toţi sunt nefericiţi, se simt nedreptăţiţi, oropsiţi de soartă şi ocoliţi de noroc.podu2_301x201Trei oameni aşteaptă salvarea, adică un tren în faţa căruia să se arunce. O situaţie ofertantă pentru dramaturg, actor şi regizor deopotrivă. O sămânţă dramatică, în ambele sensuri ale termenului, pe care o sădeşte dramaturgul Paul Ioachim în “Podul sinucigaşilor”, piesă adaptată în varianta “Podu'”, de la Teatrul Metropolis, de Horaţiu Mălăele. O sămânţă din care creşte o comedie, tristă, e drept, ca orice comedie, cum zicea scriitorul care l-a proslăvit pe nemuritorul Gambeta. Tristă şi tonică – iată arta celor care au creat spectacolul, transformând suferinţa în comèdie, dezvăluind, pe de o parte, chinul neîmplinirii, al visului spulberat, şi, pe de altă parte, derizoriul ei. Veche povestea a dezamăgirii, auzită, spusă şi trăită de omul din toate timpurile şi de pe toate meridianele, în toate romanele, poemele şi piesele de teatru. Situaţia omului faţă cu realitatea. O haină întoarsă pe toate feţele, dar care nu se demodează niciodată şi i se potriveşte oricui. Aşadar, nimic nou sub soare.

Şi iată că Paul Ioachim o întoarce pe o faţă pe care a mai fost întoarsă şi, totuşi, arată ca nouă. Cum se poate? Se poate. Dramaturgul deapănă trei poveşti, trei variaţiuni pe aceeaşi temă. De la distanţa la care se plasează faţă de personaje, izbuteşte să vadă derizoriul, banalul şi mult prea omenescul dramelor. Şi, mai important, reuşeşte să le exprime, să le dea în vileag. Ne aduce în faţa ochilor, a inimii şi a minţii un tânăr lipsit de iubirea femeilor, din cauză că „nu e înalt”, crede el, fiinţă duioasă şi timidă, cu accente de preţios ridicol şi nătâng inocent („Domnule, eşti bizar”, îi spune neînţelesul, iar el ripostează ferm: „Nu, domnule, sunt metrolog”), un „copil al secolului”, care a vrut să facă artă cu „a” mare, dar n-a fost înţeles decât de prietenul poreclit Porcu’, şi o jună aspirantă la gloria din lumea Thaliei, respinsă la examen, deşi a dăruit totul şi a vrut să facă teatru cu „t” mare. Ciocnirea lor pe podul dezamăgiţilor scoate la suprafaţă dezamăgirea ca dat al trestiei cugetătoare care este omul, firescul unei asemenea experienţe, mai mult, banalitatea lui. Să te sinucizi din amor – vai, ce caraghioslâc! Să-ţi pui capăt zilelor pentru că nimeni nu te înţelege – vai, ce vanitate! Să vrei să-ţi curmi viaţa fiindcă nu eşti celebră pentru rolurile jucate pe scenă – vai, ce platitudine, vai, câtă frivolitate!

podu_301x2011Cum aşa, simplu şi eficient, direct la ţintă, se tranşează chestiunea. Transpunerea în derizoriu funcţionează ca un colac de salvare. Te ţine la suprafaţă când te ia apa şi nu te mai poţi ţine singur. Transpusă în derizoriu prin recursul la umor, suferinţa pare mai firească decât este, banală chiar. Umorul, sita care cerne, nu dă greş nici de data asta. Ca instrument de lucru, e infailibil. Şi, mânuit ferm de Horaţiu Mălăele şi Meda Victor, îşi face treaba. E vizibil în splendoarea banalităţii, prezentă în toate replicile şi schimburile de replici. Este pedala pe care apasă cei trei protagonişti. Este componenta de bază pe care mizează limbajul verbal şi limbajul nonverbal puse în joc. Cu ajutorul ei, se petrece o transformare miraculoasă – gândul la sinucidere devine un fason şi o comèdie. Pentru o variaţiune pe aceeaşi temă, puteţi citi „Turnul sinucigaşilor”, în caz că n-aţi făcut-o deja, romanul britanicului Nick Hornby. Spectacolul se recomandă în primul rând celor care se simt nedreptăţiţi de soartă. Adică… tuturor, nu?!

Print

Adaugă un comentariu

Adresa dumneavoastră de e-mail nu va fi făcută în niciun fel publică fără acordul sau cererea dumneavoastră explicită.