Sipetul de cuvinte

Să desenezi aerul în jurul actorilor şi sub picioarele lor aerul răsturnat. (Yannis Kokkos)

Yannis Kokkos, scenograful şi cocostârcul, volum conceput şi realizat de George Banu, a apărut recent la editura Curtea Veche, în traducerea Eugeniei Anca Rotescu (într-o variantă adăugită şi revizuită), în Franţa fiind deja publicat în cea de-a treia ediţie, la Actes Sud.

george-banu Kokkos, scenograf şi regizor, artist suspendat între culturi, civilizaţii şi patosuri naţionale, îşi recunoaşte o unică identitate, aceea a memoriei colective, culturale şi istorice, apatridă şi atemporală. Prin fragmente de texte, interviuri, reflecţii şi mărturii ale colaboratorilor săi apropiaţi (de la Antoine Vitez la Andrei Şerban), George Banu ne ghidează discret, dar ferm, printre cotloanele întunecoase, strălucitoare, solitare sau extrem de populate de visuri şi idei ale universului scenografului grec. Asistăm astfel, ca nişte spectatori angajaţi, la o mărturie plină de farmec şi de smerenie despre şansa anonimatului în teatru, despre „experienţa împărtăşirii”, despre împlinirea fuziunii artistice şi spirituale şi, mai ales, despre „asceza neînsuşirii”.

 Scenograful, care lucrează cu linii, culori, lumini şi texturi pentru a traduce şi interpreta cuvintele în imagini, este acum revelatorul „locurilor spuse”, ne îmbie să-i desluşim misterul, în timp ce îngroaşă, pe nesimţite, contururile umbrelor, luminând semnificaţii şi estompând sensuri.

Arhitect suprem al imaginarului, „al ipsosului şi al vântului”, Yannis Kokkos mărturiseşte despre sine că este un creator de locuri vacante, gândite prin prisma grafismelor corpului, al desenelor pe care trupurile în mişcare le fac în spaţiu, de imagini incomplete, desăvârşite de prezenţa vie a actorilor. Rostul spaţiului scenic (ca răspuns estetic) este de a provoca imaginaţia să pătrundă ceea ce e dincolo de ceea ce se vede – lumina reflectoarelor pune în valoare un colţ de lume teatrală, dar gândul spectatorului trebuie să cotrobăie deja prin misterul aproape palpabil al culiselor, al acţiunilor de dincolo de scenă.

Kokkos nu are orgoliul creaţiei scenografice perfecte, suficientă în sine şi pentru sine, care-şi revendică autonomia în cadrul spectacolului, sufocând întregul scenic şi supunându-şi-l, nu pictează tablouri grandioase, ci gândeşte spaţii scenice eficiente şi coerente cu desfăşurarea dramatică. El îşi asumă rostul de truditor anonim la fundaţia construcţiei, a cărei reprezentare finală depinde integral de imaginaţia privitorului. De altfel, spune el: „Ceea ce se găseşte pe scenă nu aparţine, finalmente, nimănui, în afara celui care priveşte”. Prin urmare, n-ar avea rost să opereze cu imagini închise, care-şi consumă tot sensul în sine, blocând fantezia şi anulând interpretările, ci întotdeauna lasă imagini neterminate, pe care fiecare persoană din public să şi le poată ermetiza şi interioriza după propriul său plac.

Temă recurentă a reflecţiilor lui Yannis Kokkos despre teatru este căutarea armoniei, a „coexistenţei între frumuseţe şi brutalitate”, acest imperativ absolut al antichităţii greceşti, moştenire ancestrală a nevoii de măsură şi de proporţii, căutarea echilibrului între mister şi devoalare, între concret şi imaginar, între adevăr şi ficţiune, între evidenţă şi intuiţie. Echilibru pe care recunoaşte cu seninătate că nu l-a descoperit întotdeauna (cum s-a întâmplat cu Faust, montat la Grand Théâtre de Chaillot) sau că nu l-a manevrat cu suficientă fineţe, dar pe care l-a urmărit întotdeauna, fără încetare şi care a constat, în mod esenţial, în aşezarea actorilor în centrul lucrurilor, nu ca prelungiri ale acestora. De aceea, propunerile sale scenografice au fost întotdeauna dialoguri între linii, forme, contururi, arhitecturi, spaţii de joc, pe care le-a (re)încadrat, dându-le coerenţă estetică în raport cu spectacolul, fără a accepta tirania unghiurilor, colţurilor şi limitelor privirii impuse de clădirea aleasă pentru reprezentaţie. A jonglat cu efectele de exteriorizare a emoţiilor, dar fixându-şi întotdeauna ca reper actorul, ca măsură absolută a spaţiului, pentru că o scenografie interesantă devine importantă de-abia în momentul în care ea este populată de personaje cărora le facilitează comunicarea şi dezvoltarea relaţiilor şi care o transformă în partener de dialog scenic.

Acest maşinist celest desăvârşit a jonglat (şi jonglează) cu intuiţia şi raţiunea, cu fantasticul şi concretul, căutând să creeze perspectivă asupra adevărului scenic (artificialul, adică), să (se) obiectiveze şi să angajeze spectatorul într-un joc al descoperirii, nu al explicitării, al căutării şi nu al impunerii.

Creaţia sa scenică a fost definită drept „dramaturgie plastică”, pentru că ceea ce reuşeşte Yannis Kokkos este să dramatizeze în imagini, să relateze o poveste, într-un spaţiu dat, punând în relaţie corporalitatea şi interioritatea, urmărindu-şi cu obstinaţie şi sensibilitate poetică obsesia (după cum el însuşi o defineşte): „de a face invizibilul vizibil, fără a-i atenua misterul”.  Şi face asta cu graţia unui cocostârc, care stă în echilibru pe ţărmul unei ape limpezi, simţind solul umed sub picioare şi având libertatea zborului, în orice clipă, suspendat între cer şi pământ, între apă şi nemărginirea înaltului.

Interesant e că acest volum pe care George Banu nu îl doreşte a fi „omagiu adus unui maestru” stârneşte tocmai dorinţa unei reverenţe sincere şi depline în faţa geniului senin al unuia dintre cei mai importanţi scenografi şi creatori teatrali – Yannis Kokkos. Dar asta rămâne la latitudinea lectorului/spectator angajat, căruia i se focalizează intenţionat privirea, pentru a i se deschide mintea şi sufletul către „spiritul aerului” acestui fabulos desenator de sentimente.

Print

Adaugă un comentariu

Adresa dumneavoastră de e-mail nu va fi făcută în niciun fel publică fără acordul sau cererea dumneavoastră explicită.