“O cameră cu tavanul scund şi cu pereţii murdari, cenuşii, plini de igrasie.” – un spaţiu închis care-şi înscrie două existenţe al căror termen comun este dezrădăcinarea. AA-intelectualul ratat şi XX-muncitorul obsedat de bani sunt două naturi divergente care ajung, deloc paradoxal, la un moment de convergenţă. Dramă morală şi psihologică, dar nu mai puţin dramă economică şi socială, piesa lui Sławomir Mrożek îi lasă în faţa spectatorului să vorbească, să se mişte, să gândească, mai ales să gândească, pe cei doi emigranţi.
Sławomir Mrożek a publicat “Emigranţii” în 1974. S-a născut la Borzecin, în Polonia, în 1930. Pe 29 iunie va împlini 80 de ani. În ’63 a emigrat în Franţa şi, până în 1996 când s-a întors acasă, în Polonia, a călătorit prin lume (SUA, Mexic şi mai toată Europa). M-am întors la acest text pentru că tema a devenit mai actuală ca oricând. Chiar dacă vorbim în alţi termeni, chiar dacă suntem liberi şi acasă în Uniunea Europeană, o întrebare tot se pune, iar răspunsul poate fi chiar “Emigranţii”. Cât de actuală este tema acestei piese? În ceea ce mă priveşte, tonalitatea grotesc-absurdă în care scrie Mrożek constituie încă un argument pentru demersul de faţă.
“Două corpuri străine”
În timp ce AA se analizează până la atomii ultimi, lui X.X. nu-i rămâne decât să sufere de dorul copiilor şi al nevestei, adunând ban peste ban în trupul uscat al mascotei. De ce, naturi incompatibile, continuă să rămână împreună? Este întrebarea pe care XX nu osteneşte să i-o pună lui AA. Şi iată răspunsul: “AA – Fierbem ouă în acelaşi ibric, ne învârtim despuiaţi în aceeaşi cameră, folosim acelaşi prosop. Nu ţii seama de toate astea?” Nu, XX nu vrea să ţină seama de toate aceste “fleacuri”. Fiinţă primitivă, dar nu brută, XX trăieşte viaţa pe o singură coordonată: cea a realităţii imediate: “AA – Dar tu nu gândeşti? XX – Ce gândesc eu n-are însemnătate. Uite, mă gândesc să câştig bine, mă gândesc la copii, la nevastă. Câte puţin mă gândesc şi la femei. Lucruri normale, la toate astea se gândeşte orice om, nu-i nimic interesant pentru stat”. Gândul este coordonata determinantă a existenţei lui AA, cel care “se gândeşte la gânduri” (după cum zice XX). El este prizonierul unui sistem de cercuri concentrice: este propriul său prizonier. A fugit din ţară căutând “libertatea de a gândi” (şi avea dificultăţi în a pronunţa cuvântul… “neantagonist”) şi a ajuns într-o enclavă din lumea liberă. Deci: AA se află într-o enclavă; personalitatea lui încearcă să stabilească relaţii care să deschidă sistemul. Nu reuşeşte, iar aceste relaţii îşi schimbă sensul întorcându-se spre nucleu, lume a ideilor. Unde e libertatea căutată? “AA – Uneori mi se pare că locuiesc în burta lor ca un microb. Priveşte la ţevile astea. Nu-ţi amintesc de nişte intestine? Nu arată ca intestinele? (…) Mie totul îmi aminteşte de măruntaie. Trăim aici ca două bacterii într-un organism oarecare. Două corpuri străine.” Alienarea este cumplita boală care îl macină.
AA este un emigrant. Dar două sunt planurile: emigraţia dintr-o ţară în alta şi emigraţia din sine însuşi în contingent. Pentru că el este un introvertit. O natură reflexivă până la autodistrugere, iar evadarea este o tentativă de a intra într-o ordine exterioară, necesară revitalizării.
De ce, naturi incompatibile, continuă să rămână împreună? El, AA, este “omul-cap”. Iar capul, să poată funcţiona normal, trebuie ţinut sus. Dar capul, să funcţioneze normal, mai are nevoie şi de altceva: de un material pe care să-şi exercite influenţa. Iată motivul: “XX – Ca să ai cu cine pălăvrăgi. (…) AA – Despre ce am putea vorbi noi doi? XX – “Păi… chiar şi despre muşte… Ei… şi despre ce mai e pe la noi… despre ce a fost… Doreşti tu să ne aducem aminte împreună… Cu cine să vorbeşti, dacă nu cu mine? Cu ei? Ce ştiu ei? Un compatriot te înţelege oricând. Ce tot baţi câmpii cu sclavii şi cu robii ăia? De fapt, doreşti să vorbeşti simplu, omeneşte, despre vară, despre iarnă… Vrei să-ţi aminteşti de obiceiurile noastre. Vrei să vorbeşti fără stingherelă, ca între compatrioţi.”
Şi iată cum el, XX, reuşeşte să-l intuiască perfect pe AA – imposibilitatea comunicării. Ce nu a reuşit “acolo”, “acasă”, ce nu reuşeşte aici, reuşeşte cu sine însuşi – comunicarea… AA se poate circumscrie lui însuşi, dar nu este în stare să stabilească nici o legătură cu ceilaţi, nu se poate localiza. Acesta este motivul pentru care spaţiul în care este înscris este unul închis. AA are nevoie de XX, de robul-ideal, singurul care îl mai poate salva. Cartea pe care o găndeşte este “o carte despre om”, “o carte despre omul în stare pură, despre omul-rob” despre “esenţa sclaviei”. Condiţiile sunt de laborator, iar tema pe care o va trata este “sclavia integrală, introvertită, închisă în propria ei găoace, purificată de orice ispite transcendentale, trăgându-şi seva din ea însăşi”. Nu are nevoie de XX ca de omul-om. Reacţiile acestuia la atitudinea lui nu-l interesează: “AA – Mă lasă rece atitudinea ta faţă de cercetările mele. Savantului îi este indiferentă atitudinea insectei faţă de microscop. Eu te studiez şi te descriu, asta-i totul”.
Şi XX aparţine unui spaţiu închis, spart uneori de câteva atitudini de muncă, spaţiu închis în care comunicarea este voit făcută imposibilă. De ce nu învaţă XX limba? De ce vrea să rămână “un surdo-mut”, după cum zice AA? Pentru că: “XX – Ăştia nu-s oameni. AA – Nu? XX – Nu. Aici nu găseşti oameni. AA – Dar, după tine, unde-i găseşti? XX – La noi”.
“Nu fugi spre ceva, fugi de ceva”
Cum au ajuns aici? Unul a venit să câştige; pentru o casă şi o grădină, pentru mai mult, pentru şi mai mult… Celălalt ştie şi nu ştie pentru ce anume a venit, dar ştie de ce a plecat: “AA – Nu fugi spre ceva, fugi de ceva”. Pe unul nu-l interesează decât nevasta şi copiii… Pe celălalt: “AA – Mă gândesc la toate câte ne-nconjoară, la omenire, la problemele ei… (…) …la idei, la fenomene, la evenimente… (…) …la procesele sociale, economice, politice, la curentele culturale, la întregul conglomerat din această perioadă de tranziţie a civilizaţiei pe care o trăieşte omenirea, la marile probleme universale…”
AA este un introvertit ameninţat în fiecare clipă de sine însuşi. Există câteva momente ce nu pot fi ocolite în analiza lui AA: 1. tentativa de extravertire (în patrie) soldată cu dorinţa de libertate (de fapt, de eliberare); 2. soluţia impusă de acest eşec este migrarea dintr-un spaţiu politic, economic şi social în altul; 3. tentativa de extravertire (într-o societate de alt tip) soldată cu un eşec existenţial; 4. (proiecţie) patria ca topos cu funcţie cathartică.
AA, preocupat de concepte, nu de oameni, de idei, nu de persoanele ce-l înconjoară, ajunge, în noaptea Anului Nou, la o confruntare. La situaţia de a privi în ochii unui om pentru a-l întreba cum există. Este o altfel de confruntare cu sine. “AA – Te zgâlţâi până te scot din starea asta animalică. Atunci când nu tragi la jug, dormi sau rumegi. Am să te zgâlţâi şi am să urlu, până ai să devii om. N-am să-mi găsesc liniştea până n-o să izbutesc. Atâta timp cât tu îţi păstrezi condiţia de bou, eu îmi păstrez condiţia de porc. Înţelegi? (…) Trebuie să te desprind din această stare, altă soluţie nu există!” În această situaţie, AA devine un Socrate brutal sau duios, temperat sau furios, uneori cinic, alteori grotesc, patetic sau detaşat… Singur i se alătură în paradigmă lui XX, punându-şi propria condiţie sub acelaşi dramatic semn de întrebare.
Cum reacţionează XX la dura maieutică? În aparenţă linear până la momentul neaşteptat al ruperii banilor. În aparenţă linear… Pornind de la premisa că XX este “bruta” şi analizându-l din această perspectivă, nu numai că frustrăm personajul de nuanţe şi sugestii (prin tipizare), dar devine imposibil de înţeles comportamentul său din final. Trebuie, aşadar, admis că XX este omul simplu aplecat spre unica sa obsesie, banul: “AA – eşti rob. Dac,a nu al oamenilor, atunci al obiectelor. (…) Al obiectelor pe care le aduni, la care râvneşti, pe care le poţi cumpăra cu bani. A fi robul obiectelor – iată o robie mai desăvârşită decât cea pe care ţi-o dau lanţurile închisorii!” Dar această obsesie nu este recunoscută în sine de XX care îi acordă exclusiv o funcţie morală; apar ca un leit-motiv nevasta şi copiii. Ceea ce încearcă AA să-i aducă în conştiinţă este tocmai obsesia în sine a banilor. Şi când demersul reuşeşte, XX face gestul acela eliberare, definitiv: rupe banii. Cum este posibil? Terenul testat prin metode simple sau sofisticate de către AA este un teren reactiv. Şi asta o ştim de la început. Ce altceva pot însemna acele înclinaţii mitomane, dacă nu baza unei construcţii interioare viitoare? Ce altceva pot însemna cele două tablouri: simbolica evocare a muştelor şi acel, tot simbolic, vis, dacă nu o lume interioară, sensibilă, care chiar există? Un teren reactiv care îl face pe XX, după ce ar accepta o situaţie de compromis (este vorba despre scena în care XX vrea să mănânce conserva pentru câini: “XX – Dacă ar fi pentru pisici, aş putea s-o mănânc, dar dacă e pentru câini, atunci nu! Ce, sunt câine să mănânc mâncare câinească?”) să recunoască: “XX – Vrei să afli cum trăiesc eu aici? Ca un câine! (…) Câineşte trăiesc! Ba nu, chiar şi câinii trăiesc mai bine. Cel puţin ei nu trag la jug. Asta-i viaţă? Hai, răspunde-mi! Asta-i viaţă? (…) Nu este!” S-a lăsat, în aceste momente, “copleşit tot mai mult de mila faţă de sine însuşi”- indicaţia îi aparţine autorului, iar textul a fost tradus pentru premiera românească de Ioana şi Tudor Savu . Este adevărat că impresiile lui XX sunt nestructurate, universul său interior este haotic, dar aşa se motivează gestul din final, gest care altfel n-ar putea fi înţeles.
Piesa lui Sławomir Mrożek este o lungă conversaţie între doi oameni diferiţi, “compatrioţi şi apatrizi totodată” (după cum scria criticul Valentin Silvestru în România literară din 1 decembrie 1977 – doi oameni între care există o permanentă, dureroasă confruntare soldată cu, din partea lui XX, o tentativă de omucidere şi una de sinucidere. Sinuciderea, ca act suprem al libertăţii de opţiune, eşuează în grotesc. Personajului îi lipseşte vocaţia tragică, chiar dacă el se găseşte într-un context favorabil în acest sens. Ce le va aduce schimbarea anului? Poate nimic, poate veşminte noi pentru vechile iluzii. Sunt amândoi condamnaţi la o existenţă comună, în acelaşi subsol strivit de etajele unei alte lumi… Doi oameni, doi termeni ai aceleiaşi existenţe. AA contemplă şi teoretizează la nesfârşit. Îl provoacă pe XX cu concepte aflate şi ele, ca de altfel întreaga lume creată, în controversă. Discursul filosofic este bine condus, iar pletorismul, uneori cu nuanţe absurde, este unul de caracterizare.
Print