În fiecare casă există un axis mundi care reglementează ordinea interioară a fiecărui individ, indiferent dacă acel stâlp de rezistență este iubirea, grija sau pur, și simplu, atenția. E suficientă o singură mișcare violentă și, precum în cazul unui cutremur, întreaga construcție se va prăbuși până la ultima cărămidă. Spectacolul „Are nevoie de multă atenție” de la Unteatru, în regia Sânzianei Stoican, surprinde tocmai fragilitatea căminului ca realitate a societății și concept în același timp și disecă raportul dintre membrii familiei și comunității, încercând să redea o imagine de ansamblu a unei lumi așa-zis familiare nouă, fie de la televizor, de pe stradă, din blocul de vis-à–vis sau din experiențele personale.
Ce șanse de a evolua are un copil care se naște într-o familie disfuncțională? E vina părinților în totalitate pentru condițiile în care își nasc copiii? Sânziana Stoican reușește să traseze câteva linii clare despre modul în care și-a gândit regia, să insinueze întrebări, fără a-i obliga pe spectatori să îngurgiteze propriile răspunsuri și să creeze un spectacol care să nu inducă senzația de superficialitate la nivel de formă și conținut. „Are nevoie de multă atenție” este într-o oarecare măsură și demonstrativ, dar atinge și un nivel de profunzime, spre deosebire de multe alte spectacole care își propun să aducă în discuție teme relevante despre societatea contemporană. Sânziana Stoican lucrează așezat, cu răbdare și cu atenție pentru detaliu, ceea ce salvează întrucâtva lipsa unui ritm interior al spectacolului și conflictul mult atenuat, care parcă refuză să izbucnească și să umple de energie sala.
Din dorința de a dezbate cât mai multe probleme și aspecte, se pierde firul temei-nucleu care trebuia să mențină acțiunea la un nivel unitar. Nu știi încotro să mai privești, cu cine să ții, cui să dai dreptate și pe cine să acuzi tocmai pentru că toți sunt la fel de importanți și prezenți, strecurându-se constant în fața plăcuței care desemnează personajul principal, cel care se presupune că îi strânge laolaltă pe ceilalți, copilul. Sharon intrigă prin absența sa, prin cumințenia ei de a se face simțită numai prin uitare și neglijență, prin rochița galbenă și becul care se aprinde într-o cameră imaginată, ori de câte ori ea are nevoie de atenție… Carol (Mădălina Anea) și Nick (Silviu Debu) sunt părinții inconștienți ai secolului XXI, fără repere și afecte, deja victimele unei construcții prăbușite de mult. În cazul lor, o viață mai bună pentru Sharon orbitează în jurul unui cuptor cu microunde și al unui cadou spart, înfășurat în hârtie și înghesuit sub fotoliu, ca orice altă încercare eșuată, viciu sau neputință. Toate au loc sub fotoliu, tronul stagnării de unde poți privi spre membrul cel mai important al familiei, televizorul. Miza spectacolului nu este însă de a condamna cuplul neputincios, ci de a te interoga dacă nu cumva și ei sunt victime la rândul lor… Carol și Nick, în spectacolul Sânzianei Stoican, nu își maltratează niciodată copilul în fața spectatorilor, Sharon e un copil pe care îl compătimești din „auzite”. Ea nu plânge, nu se bucură când suflă în lumânarea aprinsă de ziua ei, nu râde și nu suferă, doar drepturile ei menționate în lege planează deasupra decorului ca un ecou.
Viața personală a cuplului, însă necesită toată atenția din partea vecinilor. Când întrețin relații sexuale, când pleacă, când se întorc, a cui e dubița lor, acestea reprezintă picanteriile vitale pentru vecinii de alături. Sabrina Iaschevici realizează un rol de compoziție plin de umor și carismă, o bătrânică excentrică, băgăcioasă din fire, blajină și arțăgoasă în același timp, victimă a sistemului media care o manipulează până la a-i da puterea de a decide asupra destinelor lui Carol și Nick. Ionuț Vișan reușește să-i confere personajului său aerul și credibilitatea omului care trăiește la granița dintre realitate și starea de ebrietate, unde adevărul se camuflează în norii binefăcători de alcool.
La final nu există un verdict. Pentru situația și viața distrusă a lui Sharon toți pot fi considerați vinovați, statul, asistența socială, părinții, comunitatea, societatea… Spectacolul „Are nevoie de multă atenție” încearcă să atragă privirile spre o lume din care nu ne putem preface că evadăm. Thomas Ostermeier, ca o motivație la montarea spectacolului „Un dușaman al poporului” după Henrik Ibsen, spunea că trebuie să ne gândim și să ne întrebăm în ce lume ne naștem copiii, pentru că, inevitabil, ei sunt moștenitorii acesteia…
Unteatru București
„Are nevoie de multă atenție” de Martin Crimp
Traducerea: Sânziana Stoican
Regia: Sânziana StoicanScenografia: Valentin Vârlan
Cu: Mădălina Anea, Sabrina Iaschevici, Cristina Casian, Silviu Debu, Ionuț Vișan