Soldaţi răniţi în Afganistan s-au apucat de teatru

Arta, oricare ar fi ea, este terapie şi funcţionează ca atare fără să ştii. Este o teorie veche, pe care o redescoperă azi şi o practică intens Occidentul. În instituţiile sale de reabilitare psihică, în cabinetele de psihoterapie şi în şcolile sau instituţiile medicale dedicate copiilor sau adulţilor cu afecţiuni psihice şi nu numai, arta ca terapie sau terapia prin artă este la ordinea zilei şi implică o diversitate de forme.
Să aibă vreo legătură cu un fapt divers despre care s-a scris săpămâna trecută în cotidianul britanic „The Guardian”? La Theatre Royal de la Londra se joacă de puţină vreme, de la mijlocul lunii ianuarie, spectacolul „The Two Wolds of Charlie F.”/ „Cele două lumi ale lui Charlie F.”, de Oliver Sheer. În el, publicul poate vedea în ipostaza de actori, pentru moment amatori, un grup de soldaţi care au fost pe câmpurile de luptă din Afganistan şi din Irak şi sunt în continuare cadre militare. Alături ei, câteva femei, şi ele angajate ale Armatei. Toţi militarii care au ales să-şi spună şi astfel poveştile de războile au fost răniţi în timpul conflictelor sau au rămas cu traume. Toţi sunt sub tratament medical. Şi, în afară de experienţa traumatizantă a violenţei organizate, îi uneşte insomnia, povesteşte autorul piesei într-o relatare publicată în ziarul menţionat. „Noaptea e întotdeauna mai rău. Mi-e frică să pun capul pe pernă”, recunoaşte unul dintre soldaţi.
Nu ştim dacă spectacolul în care s-au lăsat ispitiţi să joace este o cale de exorcizare, de ştergere a urmelor unor experienţe pe care nu au cum să le uite vreodată. Nu ştim nici dacă repetiţiile le-au făcut bine direct, căci indirect sigur i-au împins mai întâi spre sine, întorcându-i în calvarul de pe front, pentru ca apoi să-i ducă inevitabil dacă nu spre eliberări, măcar spre descărcări de o clipă. Sunt acum pe scenă graţie ideii autorului piesei şi a regizorului Stephen Rayne, care au solicitat voluntari pentru acest proiect şi n-au respins niciun doritor. Amândoi adepţi ai artei cu implicaţii sociale şi convinşi că teatrul din Marea Britanie nu şi-a făcut datoria faţă de dramele de război din societatea pe care susţine c-o reflectă, cei doi artişti şi-au străbătut ţara într-un necesar demers de documentare. Au stat în cazarme şi centre de reabilitare, au învăţat despre arme şi medicamente, au descoperit jargonul de luptă şi cifrele realităţii. Ocazie cu care au aflat, spune dramaturgul, că în războiul din Afganistan au fost răniţi 22% dintre combatanţi.
Iar apoi au început repetiţiile la spectacolul lor despre pierdere, despre chipurile ei vizibile şi mai puţin vizibile, despre efectele războiului asupra individului şi a familiei, pornind de la o piesă care spune povestea din perspectiva protagoniştilor în uniformă, dorindu-se nu purtătoare a unei teze, ci doar o expresie dramatică a unei poveşti pe care o ştie mai bine sau mai puţin bine, direct sau de departe, mai toată lumea.
Beneficiile acestui experiment sunt, susţine dramaturgul, incontestabile. În primul rând pentru proiectul artistic şi în al doilea rând pentru soldaţii implicaţi, dornici să se facă lumină, să-şi dezvăluie chinul şi, astfel, să-l extirpe. Ca orice teorie, şi arta ca terapie suferă, însă, prin natura ei, de o anume inflexibilitate. Cazuistica prezintă excepţii, iar excepţiile confirmă regula. Nu pare să fie doar atât, dacă luăm în considerare o întâmplare în sine traumatizantă, petrecută în timpul repetiţiilor: un tânăr combatant şi-a pus capăt zilelor. Potrivit diagnosticului, suferea de „stres posttraumatic sever”.

Print

Adaugă un comentariu

Adresa dumneavoastră de e-mail nu va fi făcută în niciun fel publică fără acordul sau cererea dumneavoastră explicită.