Specialiştii recunosc: Shakespeare a scris “Double Falsehood”

Brean Hammond, profesor la Nottingham University şi editor al ultimei ediţii Arden a pieselor lui Shakespeare, a anunţat săptămâna trecută că este sigur că “Double Falsehood”, o piesă cu a cărei paternitate savanţii se căznesc de vreo două secole, este ultima piesă scrisă de cel mai mare dramaturg al tututor timpurilor. Ea va fi inclusă în noua ediţie a operei lui Shakespeare, care urmează să fie publicată la Arden, editură specializată în volume de şi despre Marele Will.

După zeci de ani de cercetări, Hammond susţine că, după toate probabilităţile, “Double Falsehood” a fost scrisă la două mâini la scurtă vreme după publicarea traducerii în engleză a romanului “Don Quijote” de Cervantes, în 1612, şi că piesa a fost jucată cel puţin de două ori un an mai târziu. Acum experţii asociază recent recunoscuta scriere cu “Henric al VIII-lea” şi “The Two Noble Kingsmen” (“Doi veri de stripe aleasă”, titlul cu care a fost tradusă în română în 2002), piese scrise de Shakespeare către sfârşitul vieţii, împreună cu John Fletcher.

Cărţile din cărţi se fac

Piesa “Double falsehood”, descoperită acum 300 de ani, a fost prezentată în secolul al XVIII-lea de impresarul Lewis Theobald ca adaptare a unei piese de Shakespeare, însă n-a primit recunoaşterea experţilor, fiind considerată un fals. Potrivit cercetătorilor de la Editura Arden, “Double Falsehood” este inspirată din “Cardenio”, piesă pierdută în negura vremurilor, la rândul ei inspirată din “Don Quijote”. Înainte de a i se pierde urma, “Cardenio” a fost pusă în scenă de două ori, în 1913, de Kings’s Men, trupa lui Shakespeare (iar mai târziu a figurat în lista unui librar, cu titlul ““The History of Cardenio by Mr Fletcher. & Shakespeare”.

Brean Hammond a declarat pentru BBC că “mâna” lui Shakespeare se simte clar în primele două acte din “Double Falsehood” şi, de asemenea, în primele două scene din actul al treilea. “Cel puţin jumătate din piesele scrise în perioada aceea au fost scrise în colaborare”, a precizat specialistul.

Brean Hammond, şef al Catedrei de Modern English Studies a Universităţii din Nottingham, îşi întemeiază ipoteza pe faptul că “Double Falsehood”, considerată iniţial un fals, cuprinde fragmente numeroase scrise într-o limbă în uz cu multă vreme înainte de epoca lui Theobald, impresarul care a prezentat pentru prima dată piesa. Hammond a mai aflat că un exemplar al scrierii figura în muzeului Teatrului Covent Garden la 1770, clădire care a ars în 1808.

În căutarea autorului pierdut

Universitarul povesteşte că, după acest episod, piesei i s-a pierdut urma, aşa că dovezi extratextuale care să susţină paternitatea lui Shakespeare nu există, ca şi în cazul piesei “The Two Noble Kingsmen”.

În anii 1990, Richard Proudfoot, editor de la Arden, specializat în Shakespeare, pregătea un volum cu piesele apocrife ale acestuia, dar proiectul a fost abandonat. Iar Hammond şi-a reluat cercetările, apelând la instrumentele de ultimă oră, printre care EEBO (Catalogul Early English Books Online) şi testarea stilometrică (identificarea şi numărarea apariţiilor unor anumite mărci stilistice, specific textelor unui anumit autor). Savantul le-a folosit pentru a-şi rafina analiza asupra unei piese care, şi la nivel de construcţie, avea “rezonanţe shakespeariene: un personaj feminin foarte bine conturat (Lenora), un personaj feminin oscilant (Violante), trevestiuri.

Regizorul Greg Doran urmează să monteze “Cardenio” la Royal Shakespeare Company şi să prezinte spectacolul în 2011, când se va redeschide Teatrul Swan din Stratford-upon-Avon, acum în reconstrucţie. Până atunci, un spectacol cu “Henric al VIII-lea”, cealaltă piesă târziu recunoscută, scrisă tot în colaborare cu Fletcher, va avea premiera la Teatrul Globe luna viitoare.

 Consens

Contrar aşteptărilor, numeroşi savanţi care s-au aplecat asupra operei Marelui Will consideră că ipoteza lui Hammond este plauzibilă. Printre ei, profesorul Gordon McMullan de la King’s College, Londra, care este de părere că autorul descoperirii a făcut bine să-şi formulize public ipoteza, după ani de cercetări riguroase.  Stanley Wells, coeditor al ediţiei critice “The Oxford Shakespeare”, nu pune la îndoială rigoarea lui Hammond, dar precizează că “Double Falsehood” este o piesă “periferică, la limita operei lui Shakespeare”.

Print

Adaugă un comentariu

Adresa dumneavoastră de e-mail nu va fi făcută în niciun fel publică fără acordul sau cererea dumneavoastră explicită.