Spectacole mai puţine, dar mai bune?

Ce curaj a avut Mark Hudson să publice în cotidianul “The Telegraph” un articol de opinie care porneşte de la constatarea că diminuarea catastrofală a fondurilor pentru cultură, la vreme de criză, poate avea un efect pozitiv! Opinentul susţine că închiderea unor teatre în Anglia, precum şi a unor galerii îi va obliga pe artişti şi pe managerii culturali să-şi revizuiască atitudinea şi produsele deopotrivă, să iasă din inerţie şi să nu se mai complacă în proiecte căldicele.

Întrebându-se dacă “austeritatea e mama creativităţii”, autorul crede că subţierea dramatică a bugetele pentru toate artele poate duce la eliminarea din joc a falsei arte, a produselor artistice care nu se impun cu necesitate şi care nu spun prea mult. Constantând persistenţa celor două categorii de artişti – cei foarte săraci, dar valoroşi, care nu trăiesc din arta lor, şi cei bogaţi şi influenţi, persuasivi, mediocri, care au ajuns să creeze pe bandă, obţinând fonduri după fonduri (autorul susţine că, în Anglia, acest traseu a fost din ce în ce mai urmat după modelul oferit de celebrul artist vizual Damien Hirst) – Hudson trage nădejde că artiştii se vor reinventa, îşi vor regândi intenţiile şi mijloacele pentru a concretiza un proiect sau altul şi pentru a mai cugeta la relaţia dintre valoare şi investiţie. Autorul este însă sceptic: puţini artişti, din toate domeniile, vor folosi această ocazie pentru a se reanaliza pe sine şi pentru a-şi adapta produsele şi proiectele la bugete de austeritate.

Cum stau lucrurile în România, unde nivelul finanţării pentru cultură este departe de cel din Marea Britanie? Care este situaţia teatrelor, unde un actor debutant câştigă în jur de 600 de lei pe lună, dar se investesc – sau s-au investit în ultimii anii – sume astronomice în producţii mediocre sau submediocre? N-am să uit niciodată desfăşurarea de forţe, risipa de necrezut care se numeşte “Burghezul gentilom”, de la Naţionalul bucureştean… Să nu-ţi vină să-ţi crezi ochilor! De ce a trebuit să se monteze un asemenea spectacol, regizat de Patrică Ionescu, producţie care a costat sute de mii de euro? Cui îi era necesar un asmenea act artistic?

Când vine vorba de spaţiu românesc, să găseşti răspunsuri concrete este, prin tradiţie, foarte complicat. Aşa că vă invit să ne gândim împreună: Oare tăierea fondurilor ar putea însemna şi o eliminare a “falsei arte” şi a produselor fără valoare, cu alte cuvinte o modalitate de a impinge în faţă numai adevărata valoare (pe ideea absolut logică şi absolut banală că, dacă ai bani pentru un singur proiect şi ai de ales între cinci proiecte, îl iei pe cel mai valoros din punct de vedere artistic)?

Cum sau în ce sens ar putea un artist de aici să-şi “regândească” arta şi mijloacele?  Scriitori români, cu foarte puţine excepţii, nu trăiesc din scris (din sumele încasate din vânzări), artiştii vizuali nu trăiesc din banii obţinuţi pe diverse lucrări realizate, iar actorii de teatru nu trăiesc din salariu. Sau trăiesc, dar numai ei ştiu cum… Şi se mai trezesc şi acuzaţi de “apărătorii” artei pure, de cele mai multe ori bine sau măcar onorabil stipendiaţi,  că se duc să joace în telenovele şi în reclame. Între asta şi a se duce secretară part-time la o firmă, în timpul liber, sau ospătăriţă, dvs. ce aţi alege?

Putem, fără îndoială, să ne întrebăm ce atitudine trebuie să adopte teatrele în astfel de vremuri, ce schimbări să facă şi cum să se adapteze. Astfel de întrebări sunt imperios necesare, mai ales acum. Iar exerciţiile de gândire sunt întotdeauna utile. Însă nu ştiu în ce termini se pot pune ele în prezent. Sigur, regizorii, pot propune spectacole mai puţin costisitoare. Dar actorii? Cum să se “reinventeze”? Să joace şi în spaţiul independent, în caz că sunt angajaţi la un teatru de stat, şi să aleagă numai roluri puternice, ce evident au valoare? Să joace în baruri? Asta fac deja. Pe câteva zeci de lei pe spectacol, poate numai “vedetele” sar de o sută de lei…

Vă invit să încercaţi să răspundeţi dvs. la această întrebare: Cum anume/în ce sens şi-ar putea regândi actorii de teatru propria artă, propria carieră pe scenele din România, în ideea că “austeritatea e mama creativităţii”? Credeţi în această ipoteză? Credeţi, pe de altă parte, că fonduri mult mai mici ar putea însemna automat spectacole mai puţine, dar mai bune?

Print

Adaugă un comentariu

Adresa dumneavoastră de e-mail nu va fi făcută în niciun fel publică fără acordul sau cererea dumneavoastră explicită.