Spectacolul rece al gândirii

Scena de la Sala Mare a Naţionalului bucureştean s-a transformat săptămâna trecută într-un spaţiu pentru actori şi spectatori. Un spaţiu rece, la figurat şi la propriu (dintr-un motiv, instalaţia de încălzire a sălii nu era funcţională), pentru un spectacol rece. Sau un spectacol conceput rece şi la rece, în lumea rece a ideilor camusiene, disecate lucid şi împingând spectatorul spre o atitudine rece, căci cerebralitatea lui este „destinatarul” variaţiunii semnate de regizorul László Bocsárdi pe tema „Caligula”, de Albert Camus, o mostră rafinată de dramaturgie din prima jumătate a secolului trecut, o piesă ce rămâne singură, intangibilă, printre capodopere vii, de care oamenii de teatru se ating cu justificate rezerve.

Foto Constantin Pădureanu

Montat la Teatrul Naţional „Marin Sorescu” de la Craiova, spectacolul jucat de două ori în Festivalul Naţional de Teatru de la Bucureşti confirmă preocuparea mai veche a regizorului pentru mecanismul gândirii umane, o preocupare care-l determină să construiască spectacole în care vizualul nu este decât un instrument, unul important, dar doar un instrument. Deşi creaţiile sale au, de multe ori, o componentă vizuală puternică, ele pun accentul, aproape întotdeauna pe gândul din spatele acestei componente. Ceva absolut normal, am fi tentaţi să spunem, numai că această normalitate este contrazisă de spectacolele realizate de destui regizori români, pentru care vizualul este un scop în sine sau o formă fără fond. În „Caligula”, descoperim acum nu o poveste care, ca orice poveste, atinge corzi sensibile în spectator, ci o meditaţie ambiţioasă, lucidă şi rece despre capcanele raţiunii, despre limitele raţiunii şi ale simţirii, despre întunericul ce se ascunde în mintea omenească.

Minuţios slujitor al detaliului, ca în toate spectacolele sale, regizorul László Bocsárdi a disecat subtil absurdul, venit dintr-o luciditate în răspăr cu logica, din Caligula, personajul lui Albert Camus. Înfăţişat într-un decor de gheaţă, în alb şi negru, vegheat de lumănări care se sting şi se aprind, în funcţie de moment, tiranul Romei, consumat de idealuri cu neputinţă de materializat, parcurge un drum încâlcit prin propria gândire. Omul de stat, filosoful şi poetul care se întâlnesc în personaj aspiră la o ordine perfectă a lucrurilor, mai presus de puterile fiinţei umane şi mai presus de lumea strâmbă, făcută după chipul acestei fiinţe. În rolul principal, Sorin Leoveanu materializează nebunia hamletiană a tiranului Romei, cel care vrea luna, conducătorul rătăcit de logica de rând după moartea Drusillei, sora-iubită. Sfidând gândirea comună, Caligula distruge şi ucide, într-o demonstraţie însângerată, radicală, de neoprit, mergând pe un drum fără de întors. Şi pentru regizor, şi pentru interpretul rolului, dictatorul este întruchiparea unei gândiri de explorat până la extrema ei.

Foto Constantin Pădureanu

Scenografia lui József Bartha propune sticlă şi oglinzi, în tonuri de alb, negru şi gri, cu irizări metalice. În combinaţie cu light-design-ul conceput de Tamás Bányai şi alături de costumele semnate de Judit Dobre-Kothay, ea creează un mediu adecvat pentru experimentul macabru pe care Caligula şi actorii îl desfăşoară pe scenă mai bine de trei ore. Jucându-se cu moartea pentru a le arăta patricienilor, conturaţi cu măsură de actorii cu experienţă ai Naţionalului craiovean, Caligula ni se arată în toată nebunia distrugătoare şi autodistrugătoare care nu poate duce decât la o moarte ce face parte din demonstraţie. Mobil şi fragil, punându-şi în valoare multe dintre mijloacele interpretative deprinse de-a lungul anilor, Sorin Leoveanu parcurge convingător, în scenele din partea a doua a spectacolului înfricoşător, etapele unei iniţieri în moarte, căci numai ea poate fi sfârşitul unui experiment diabolic, menit să le dezvăluie celorlalţi feţele adevărului şi limitele libertăţii personale. Cherea, Poetul abil, care-i devine duşman când experimentul depăşeşte orice limită şi devine de neoprit, îşi găseşte în Ilie Gheorghe un interpret puternic, ce-şi foloseşte abil posibilităţile.

Fără să apeleze la „proptele” regizorale care să-i susţină artificial edificiul, regizorul face, de fapt, o demonstraţie de idei filosofice cu ample implicaţii morale, într-un spectacol solicitant şi pentru actori, şi pentru spectatori, un spectacol care nu activează, la sfârşit, instinctul sau dorinţa de a aplauda, după un final previzibil şi abil pus în scenă. Pe muzica din „Lacul lebedelor”, Caligula, o lebădă aproape de neprivit, îşi desăvârşeşte demonstraţia ucigătoare şi ajunge unde şi-a dorit: alături de cadavrul Drusilei, în lumea de dincolo. Demonstraţia despre o radicală căutare a absolutului se încheie rece, fără poezie, fără să strânească emoţii tari, fără patetic necontrolat. Prins în plasa propriilor idealuri pe care a înţeles să le dezvăluie şi să le urmărească până la capăt, împăratul pleacă din lumea ipocrită în care nu putea pune mâna pe lună. Încheierea experimentului implică, de fapt, un „quod erat demonstrandum” şi pentru personaj, şi pentru spectacol.

Print

Adaugă un comentariu

Adresa dumneavoastră de e-mail nu va fi făcută în niciun fel publică fără acordul sau cererea dumneavoastră explicită.