Ştefania Cenean: România are nevoie de perfuzii

Este unul dintre cele mai importante nume ale scenografiei româneşti. De la „Danaidele”, la „Phaedra” sau „Piticul din grădina de vară” ale lui Silviu Purcărete, şi de la „Romeo şi Julieta” lucrat la Salzburg împreună cu David Esrig, la „Inimă de câine” de la TNB, în regia lui Yuriy Kordonskiy, Ştefania Cenean a creat lumi nenumărate pentru scenă. La ediţia din acest an a Quadrienalei de scenografie de la Praga, cel mai important eveniment de gen din lume, şi care s-a încheiat săptămâna trecută, Ştefania Cenean a fost curator naţional. Despre participarea României la această manifestare şi despre pasiunea pentru scenografia de teatru am stat de vorbă cu Ştefania Cenean…

Să începem de la Quadrienala de Scenografie de la Praga de unde tocmai v-aţi întors şi despre experienţa acestui proiect pe care l-aţi condus dvs. În ce a constat participarea României?

Quadrienala de la Praga este, de câţiva zeci de ani, un eveniment major pentru scenografie. Prima ediţie a fost în 1969, şi noi am avut bucuria să fim prezenţi la fiecare patru ani – şi în secţiunea dedicată studenţilor, şi la cea rezervată profesioniştilor. Pentru prima dată, proiectul a fost găzduit într-un spaţiu diferit de cel tradiţional, în Muzeul Naţional de Artă Contemporană din Praga. Quadrienala avea un alt loc de desfăşurare, cu tradiţie: o hală Art Nouveau, în care spaţiile deveneau cumva dispuse într-un labirint… Era mult mai ofertant din punct de vedere scenografic. Acum a fost un spaţiu impropriu, care a impus cu totul alte date de organizare. Imediat după ce am fost aleasă curator naţional – pe baza activitătii şi rezultatelor mele naţionale şi internaţionale – m-am dedicat timp de doi ani aproape în totalitate acestui proiect. Înainte de orice, cum organizatorii au decis ca fiecare stand să aibă o temă – lucru nou, pentru că până acum era doar o prezentare a lucrurilor considerate reprezentative realizate în anii scurşi de la ediţia precedentă – am început să structurez participarea României la ediţia 2011.

Care au fost temele celor două secţiuni?

La standul studenţesc am ales tema „Eugen Ionescu, Eugène Ionesco”, pentru că întotdeauna vom fi subiectivi în ceea ce-l priveşte. Am avut o experienţă personală acum 20 de ani, când am fost la o şcoală foarte importantă de scenografie la Londra. Mi-a fost arătată o expoziţie inspirată de dramaturgia lui Eugen Ionescu, iar eu, într-un entuziasm extraordinar, am început să vorbesc despre tangenţele lui cu România… lucru care pentru ei era o noutate! M-a durut foarte tare… Am propus studenţilor o incursiune în universul ionescian, pentru că lucrul cu viitorii artişti scenografi pleacă în primul rând de la documentarea serioasă, de la studiul autorului, datele biografice, orice îi ajută să descopere modul în care piesa reflectă personalitatea autorului. De aceea, mi s-a părut că standul studenţesc poate avea acest mesaj – în sensul că studenţii îl pot avea pe Eugen Ionescu drept model.

La standul profesionist am ales ca temă „Arta ca jertfă”. Am pornit de la destinul multor scenografi, din diferite generaţii, dar în special al celor dinainte de ’90, al căror efort artistic a fost un fel de jertfă. Mesajul a căpătat contur şi greutate prin raportarea la mitul Meşterului Manole care, cred eu, evocă cel mai bine problema creaţiei. Am găsit un citat minunat al lui Dumitru Stăniloae, care m-a inspirat, în sensul că spune la un moment dat că jertfelnicul la poporul român este de a clădi o biserică şi o fântână, elemente care dăinuie şi care ne sunt caracteristice. Iar creaţia stă sub acest semn al unei punţi cu Dumnezeu… Mi-am imaginat fântânile noastre româneşti, pe un drum de ţară, generoase în a oferi apă rece şi proaspătă. Şi atunci am zis că spaţiul respectiv – care nu era mare şi trebuia să concentreze o idee – ar putea fi dedicat acestui mesaj. Opera scenografilor să fie ca un izvor de apă vie. Fântâna apare în urma morţii Meşterului Manole care trebuie privită ca o jertfă spre Înviere, ca şi motivul Anei. Am încercat să mă apropii de mit şi să fie un pretext al standului. El a fost pus în valoare cel mai bine de ziua României, când am avut şi un performance, un colind interpretat de actriţa Valentina Zaharia, care a făcut şi o prezentare a mitului. Totul s-a încheiat cu un ritual românesc – am împărţit cu mare succes orez cu lapte şi cireşe în vase populare. Am vrut să nu picăm în banal şi să oferim vizitatorilor pateuri şi şampanie… şi am legat totul de tradiţie. Deşi tema a fost aleasă de mine, standul a fost creat de tânărul scenograf Andrei Dinu, absolvent al secţiei de specialitate din cadrul UNATC, cel care la ultima ediţie a atras atenţia specialiştilor (una dintre machetele lui a fost aleasă, dintre sutele de lucrări prezentate acolo, pentru albumul care reflectă cele mai valoroase momente ale ediţiei din 2007 a Quadrienalei, album editat de reputatul Arnold Aronson).

Participarea României a avut şi o a treia secţiune, arhitectura de teatru, secţiune găzduită de Catedrala Sf. Ana din Praga. Am prezentat trei proiecte mari: extensia Teatrului Naţional din Iaşi, Cubul Negru, proiectul arhitectului Angelo Rovenţa, sala Studio a Teatrului Odeon, realizată de arhitecţii Ioana şi Răzvan Luscov şi proiectul de revenirea la forma iniţială a Teatrului Naţional, în plină desfăşurare, al arhitectului Romeo Belea. Trebuie să mai spun că standurile s-au realizat prin ajutorul extraordinar pe care ni l-a dat profesorul Ştefan Caragiu.

Care e lucrul cel mai important pe care l-aţi reuşit la Praga?

O promovare a sufletului românesc. Eu nu sunt de acord deloc cu faptul că România este judecată acum pentru că s-a îmbolnăvit şi este tratată ca un pacient. Poate ne simţim bolnavi, debusolaţi, în agonie chiar – dar, ca şi în cazul unui persoane bolnave, starea critică nu reprezintă adevărata personalitate a omului respectiv. Nu poţi să spui „Asta e România…” De asta, cred că suntem datori să redescoperim adevăratele valori, să le facem cunoscute prin orice mijloace şi să încercăm să facem perfuzii, cât putem, fiecare după puterile sale. Şi mai cred că şi alte ţări se vor confrunta cu astfel de boli şi că vor fi în stare de pacienţi curând…

Să ne întoarcem în România… Care sunt problemele şcolii româneşti de scenografie?

Şcoala românească de scenografie are nişte tradiţii pe care noi încercăm să le continuăm. Sunt deocamdată două instituţii de învăţământ superior de scenografie, la Universitatea Naţională de Arte Plastice şi la UNATC, unde specializarea este mai aplicată în sfera artelor spectacolului şi cinematografiei. Există profesori care îşi dedică viaţa pedagogiei şi cred că rezultatele sunt importante, iar studenţii au văzut acum că lucrările lor erau bine primite şi că se pot confrunta oricând cu cei din alte spaţii culturale. Sigur că am putea să îmbogăţim şi am putea face ca structura să fie şi mai interesantă, dar nu depinde numai de noi…

De unde a pornit pasiunea dvs pentru scenografie?

De la spectacolele foarte bune pe care le vedeam la Teatrul Bulandra. Mi-aduc aminte de marile spectacole pentru care se stătea ore în şir la coadă la bilete, de spectacolele Teatrului Mic… Eram captivată de teatru, ca orice adolescentă din perioada aceea. Cum am urmat liceul de arhitectură, am ajuns la un model al artistului scenograf: personalitatea domnului Ciulei, cu care n-am apucat să lucrez, din păcate. Am lucrat, în schimb, la atelierul dumnealui şi asta a însemnat foarte mult. Dar, de fapt, în teatru, la momentul respectiv, am găsit nu numai frumuseţea unui spectacol sau a mesajului, am găsit comunicare. Şi, realizez asta acum, o comunicare extraordinară cu publicul, pe care îl vedeam îngrijorat, debusolat, şi căruia simţeam nevoia să-i dăruiesc frumuseţe şi linişte. Şi îndemn studenţii spre acelaşi lucru: să vadă în meseria asta nu drum către un cult personal, cât o formă de a dărui. Când sunt conştienţi că au primit un dar, un har şi-l vor dărui mai departe, cred că lucrurile se vor schimba fundamental.

Cât de multă libertate are un scenograf atunci când creează?

Depinde de lucrul cu regizorul, de comunicarea dintre cei doi, de încredere. Sunt regizori care îţi lasă libertate; alţii care ţin mai mult la părerile lor …

Care e problema scenografiei de teatru în momentul ăsta în România? Ce vă deranjează pe dvs?

Mă deranjează că sunt luate în calcul scenografii care nu aduc nimic nou. Pe de altă parte, există o scară de valori puţin debusolată la nivel european, sau chiar mai mult. Intersecţia asta a artelor vizuale poate să conducă cumva spre un alt drum, nu întotdeauna superior calitativ… Dilueză din substanţă şi e loc mult pentru lucruri facile, făcute în grabă şi doar de dragul expresiei, fără conţinut. La Praga am avut bucuria să văd la standul nostru, făcut într-o tehnică din teatru, cum oamenii veneau şi pipăiau pereţii. Pentru că nu am venit cu o firmă de amenajări interioare, căre să instaleze nişte panouri de expoziţie stas, ci era ceva care impunea o manoperă pe toată suprafaţa, ceea ce intriga. Am văzut cu bucurie cum atingeau şi spatele standului să descopere din ce material era făcut, tocmai pentru că era ceva extrem de simplu, dar expresiv. Similar a fost şi mesajul secţiei studenţeşti bazat pe structura generată de spaţiul unui monitor golit de toate elementele, în care se derulau imagini din spectacole. Şi care, cu o notă de umor, am vrut să sublinieze că tehnologia ne ajută, dar nu înlocuieşte talentul. Acesta era mesajul. Cufere de epocă ce găzduiau nişte monitoare vechi, scoase din uz, dar în care descopereai o lume vie, graţie artei…

Revenind la Meşterul Manole… Pe scenă, dvs construiţi sau creaţi?

Am lucrat în toţi aceşti ani în ideea de a crea. Pentru că eu cred că acest concept are un conţinut foarte puternic. Ceea ce presupune să pleci de la o idee. Şi nu trebuie să te desparţi de Dumnezeu, pentru că e vorba de harul prin care-ţi vin aceste idei. E paradoxal, dar studiile de arhitectură pe care le-am făcut m-ar fi îndemnat să construiesc întâi. Dar m-am oprit la timp. Şi drumul meu cred că ăsta este. Să descopăr un gând, un mesaj… Există teatru acum care se dezice de mesaj. Pentru mine nu e interesant. Pentru mine trebuie să existe o comunicare, mă interesează să sensibilizez publicul, iar creaţia mea să aibă un aport în frumos. Cred că lucrurile care au stat mult timp într-un amestec de frumos-urât ar trebui la un moment dat să fie decantate şi să ştii către ce te orientezi. Personal, cred că trebuie să ai un mesaj şi mesajul să fie al frumosului, al binelui… Altfel nu văd pentru ce aş face asta. Nu sunt de acord cu orice tip de text pus în scenă.

Şi de ce tip de text vă simţiţi mai aproape?

Cred că nu trebuie să ne raportăm chiar la un text modern altfel decât înţelegându-l prin prisma unui text clasic. Nu cred în valorile care nu confirmă şi pe texte clasice şi care încearcă să mă plimbe doar printr-un labirint contemporan. Asta a fost o problemă pe care a trebuit s-o lămuresc şi cu studenţii, care îmbrăţişau ideea că un repertoriu clasic e cumva depăşit. Şi am încercat să le spun că şi la Quadrienala de la Praga vor descoperi că peste tot scenografia e un fel de limbaj comun şi că vor descoperi raportări la aceleaşi adevărate valori. Când vor fi depăşite aceste raportări înseamnă că ne vom afla într-o Europă a subculturii. În România bate un vânt al subculturii… Altminteri, există o debusolare şi chiar o manipulare a publicului. Am fost la nişte festivaluri în care m-am îngrozit: publicul aplauda nişte creaţii subculturale cu un entuziasm care debusola.

Unde se simte cel mai tare vântul subculturii?

În media. Şi e vizibil că lucruri de foarte bună calitate ajung greu la generaţia tânără. Care parcă se contaminează. Lucrurile de calitate le receptează mai greu. Mă pasionează lucrul cu ei şi sunt atentă la aceşti paraziţi, iar în măsura în care pot încerc să-i ţin ancoraţi în nişte valori.

Cum s-a schimbat felul dumneavoastră de a crea în timp?

Cred că am mai pierdut ceva din exuberanţa şi inconştienţa tinereţii, când ţi se pare că poţi să cucereşti uşor lumea. Lumea se cucereşte, am trăit asta. Important e însă să te menţii, să confirmi. Am câştigat în schimb un timp bun, care mi-a fost spre meditaţie. Am ştiut să mă detaşez, n-am rămas în admiraţia lucrurilor făcute de mine şi poate anumite nemulţumiri personale m-au dus spre alte etape… Dar am câştigat cred, mai ales, în ideea de a fi generos. Vreau să cred că mă îndrept spre un drum al generozităţii în sensul în care experienţa mea este de folos noii generaţii, în măsura în care vor să primească. Cred că e foarte important să ştii în ce context te afli. Şi mă interesează ca ei să înţeleagă, atunci când au absolvit studiile, în ce intră. Intră într-o mare liniştită, curată sau într-un tsunami devastator…

Şi în ce intră?

În ceea ce reuşesc să-şi însuşească din experienţa celorlalţi.

Când simţiţi dvs că ceea ce aţi creat nu v-a ieşit?

Atunci când, fără să-mi dau seama, m-am îndepărtat de ceea ce am simţit iniţial – că trebuie să lucrez pentru a dărui – şi am alunecat cumva spre o ambiţie personală, spre orgoliu… poate chiar spre interes. Dar fac parte dintre puţinii despre care s-a scris la superlativ şi în ţară, şi în străinătate. Şi puţine spectacole s-ar înscrie sub semnul unui eşec. Totuşi au existat şi am învăţat că asta e un lucru bun, trebuie să se întâmple pentru că e ca un duş rece.

Cum vă simţiţi când ştiţi că ceea ce creaţi e o lume atât de efemeră?

În mod sigur, nimeni când începe un spectacol nu se gândeşte la cât e de efemer. Numai după ce s-a terminat realizezi… Cred, totuşi, că de multe ori e nepermis de mult stres în raport cu efemeritatea.

Care este decorul în care v-aţi simţit cel mai bine?

Mi-e greu să spun. În fiecare, raportat la un timp, la un spaţiu, o conjunctură… Am lucrat, poate, un spectacol „Livada de vişini” când eu însămi treceam printr-o pierdere de livadă… Dar cred foarte mult în această idee: creaţia are o taină şi e un dar de la Dumnezeu, şi-I mulţumesc!

Print

3 Comentarii

  1. liviu lucaci 29/06/2011
  2. irina ionescu 29/06/2011
  3. daniel balanescu 11/01/2013

Adaugă un comentariu

Adresa dumneavoastră de e-mail nu va fi făcută în niciun fel publică fără acordul sau cererea dumneavoastră explicită.