Sufletul unui câine rezistă

Casandra Lungu

Pe 3 mai, “Inimă de câine” se joacă la Casa de Cultură a Studentilor din Iaşi, oraşul natal al lui Marius Manole. E mult, e puţin, e important? Va fi diferit Şarik în seara aceea? Cu siguranţă. De aceea, vă invităm pe 3 mai la Iasi să îl vedem pe enfant terrible la el acasă. 

“Celeste, Aida! Forma divina…”, sunt cuvintele care mobilizează sufletul celor două personaje principale din spectacolul “Inimă de câine” şi le dau puterea de a merge mai departe. Atât pentru profesorul Preobrajenski (Victor Rebengiuc), cât şi pentru câinele Şarik (Marius Manole), versurile operei “Aida” sunt mediul de supravieţuire în comunismul prozaic. Mai mult, gestul atât de aristocrat al profesorului de a cânta opera într-un bloc înţesat de proletari ce fredonează Internaţionala, devine expresia directă a esteticii urâtului: chiar şi în mizeria umană generată de comunism, sunt oameni ce rămân autentici şi găsesc urme de speranţă.

Spectacolul “Inimă de câine” a avut premiera pe 9 octombrie 2005. De atunci, sala Amfiteatru a Teatrului Naţional e neîncăpătoare de fiecare dată când e programat.

Ultima oară am văzut spectacolul pe 28 martie, a şasea sau a şaptea oară şi aş mai merge tot de atâtea sau de mai multe.

Povestea e aparent simplă şi forţată: un doctor eminent vrea să transplanteze o hipofiză umană la un câine, pentru a-l transforma in biped. Experimentul reuşeste, însă noul om  păstrează caracterul şi genele “înrăite” ale celui de la care fusese prelevată hipofiza. Văzând că rezultatul e îndoielnic, profesorul decide sa îl opereze din nou şi să îl lase in stare de animal.

Frumuseţea textului şi a spectacolului, în acelaşi timp, e că prin această metaforă vorbeşte despre drama comunismului şi despre proiectul eşuat al omului nou. Dacă patrupedul Şarik era un câine liber să hoinărească pe străzile Moscovei şi să fure un cârnăcior polonez, noul creat Tipograf Tipografovici Şarikov e un individ îndoctrinat, îl citeşte cu fervoare pe Engels şi dispreţuieşte burghezia. Libertatea şi naivitatea au murit, trăiască josnicia. Dar, aşa cum ingratul Şarikov afirmă, “ce e libertatea? Abur, ficţiune, mofturi democratice”.

Odată cu firul epic al piesei, îţi dai seama că ambiţiile împinse la extrem nu duc la nimic bun. Vrând să îşi încununeze cariera cu un suprem succes, doctorul Preobrajenski creează un mutant. Uneori, întrezăreşti în comportamentul lui gregar ideea pierdută a inocenţei unui câine care, într-o iarnă, schelălăia lângă un felinar. Dar ticăloşia e mai puternică, iar Tipograf Tipografovici e încrancenat, conduce manifestaţii şi poartă cu mândrie steagul roşu al comunismului, care pătrunde ca o furtună în apartamentul doctorului şi dărâmă tot. E un iscusit moment scenografic, când Preobrajenski îşi vede greşeala şi are puterea să şi-o asume, spre deosebire de personajele istoriei. Cuvintele profesorului îţi rămân întipărite multă vreme după piesă: “Inima de om e cea mai josnică”.  Astfel, în finalul spectacolului, Tipograf Tipografovici e din nou Şarik, iar versurile “Celeste, Aida” revin ca o victorie a sufletului rămas intact.

Minunăţia acestui spectacol e Marius Manole şi dualitatea Şarik/Tipograf Tipografovici pe care o exprimă în mii de nuanţe şi culori, de la adorabil la infam, de la inocent la abject, de la câine prigonit de oameni la funcţionar care îşi ia revanşa prigonind la randul lui o biată fată. E fascinant, atât la nivel tehnic, cât şi emoţional, să urmăreşti gesturile şi mişcările fiecărui personaj, să intuieşti ce trăsături ale celuilat păstrează fiecare, să observi cum tu, ca spectator, treci de la un registru la altul şi suferi odată cu el. Marius Manole e inima spectacolului de la început până la sfârşit. La un moment dat, văzându-se reflectat într-o vitrină, Şarik exclamă “Vai, dar ce superb sunt!”. Într-adevăr, nu doar el  este superb, ci şi Marius, iar banala istorisire a unei vieţi de câine se proiectează ca o tragedie a omenirii în sine, timp de aproape trei ore, tocmai în adâncul conştiinţei fiecărui spectator.

Despre Marius Manole si despre ce face el în teatru sau în acest spectacol, s-ar putea scrie pagini întregi. Dar, “Inimă de câine” trebuie văzut, trăit şi simţit moment cu moment. Odată actorii, trebuie să fii acolo în fiecare clipă şi să interiorizezi ce îţi propun ei. Dacă nu, merită văzut măcar pentru lacrimile şi suspinul lui Şarik din finalul piesei. Sau poate sunt chiar ale lui Marius…

Print

3 Comentarii

  1. Anto 26/04/2010
  2. Rux 26/04/2010

Adaugă un comentariu

Adresa dumneavoastră de e-mail nu va fi făcută în niciun fel publică fără acordul sau cererea dumneavoastră explicită.