Suntem rătăcitori în lume şi limanul nu e altul decât sfârşitul vieţii

Este şi se declară actor dinainte de a se naşte. Ani întregi din istoria teatrului în general şi a Teatrului Nottara, în special, ar fi fost mai săraci fără rolurile lui. A fost odată regele Claudius în „Hamlet”-ul montat de Dinu Cernescu, s-a întors acum într-un alt „Hamlet”, pe scena de la Metropolis, în Polonius… Despre modă şi mode şi despre teatru am stat de vorbă cu Alexandru Repan.

alexandru-repan Să ne întoarcem în timp şi să-mi povestiţi cum arăta lumea copilăriei dumneavoastră…

M-am născut într-o bună dimineaţă, foarte devreme, în data de 26 februarie 1940. Într-un loc destul de ciudat. Întotdeauna mi-am spus mai târziu cât de multe poate spune un om care s-a născut la ţară sau câte lucruri poate să spună un om care s-a născut la mahala sau cât de multe poate să spună cineva care s-a născut în centrul unui mare oraş. Eu nu m-am născut în nici unul din aceste locuri, ci la o intersecţie a acestor repere. M-am născut pe Pache Protopopescu, colţ cu Popa Nan, cu Traian şi cu Mihai Viteazul… La câţiva metri începea satul, la câţiva metri începea mahalaua şi la un kilometru începea oraşul. La o staţie de tramvai mai încolo începeau bordeiele… Era capătul tramvaiului nr. 14 bis şi acolo începea ţigănia. Ceva mai departe era Vatra Luminoasă. De Vatra Luminoasă mi-aduc aminte mai bine pentru că nu înţelegeam, copil fiind, de ce acolo, în Vatra Luminoasă, era singurul cămin de nevăzători din Bucureşti… Ironia sorţii.

Aşa că m-am născut într-o casă cu curte, deci aveam şi un pic de ţară, în care mama mai creştea o găină, un cocoş, o raţă, mai punea câteva fire de roşii, câţiva pomi fructiferi, deci mă puteam juca şi în picioarele goale ca şi cum m-aş fi născut la sat, mai încolo pe Popa Nan, unde începea mahalaua, puteam să mă duc să mă joc cu copiii desculţ, pe maidane. Dar stăteam şi pe bulevardul Pache Protopopescu care a rămas şi este unul dintre cele mai frumoase bulevarde ale Bucureştiului. Pe bulevardul acela treceau căruţele cu ţărani care se duceau spre Obor, încărcate cu mere, pere, pepeni, roşii şi ardei. Deci iar aveam un iz de sat. Trecea şi tramvaiul, deci eram la Bucureşti, mai trecea şi câte o trăsură, deci eram în Bucureştiul antebelic… Acest cockteil geografico-socio-politic l-am avut încă din naştere şi asta probabil că a determinat şi un fel de neînţelegere sufletească. Nu ştiam dacă sunt ţăran, mahalagiu sau orăşean, până la urmă am devenit ce-am devenit… Mama mea era născută la Arad, de origine maghiară, şi, ca orice fată născută într-un oraş de provincie din Transilvania s-a hotărât ca singura meserie a vieţii ei să fie aceea de mamă, meserie dispărută de mult. Deci mama a rămas casnică până la sfârşitul vieţii, singura preocupare, în afară de soţul ei, fiind eu. A început să se ocupe de mine înainte de naşterea mea, aşa că atunci când doctorul a anunţat-o că este însărcinată s-a dus la biserică şi s-a rugat lui Dumnezeu să fie băiat, să fie frumos şi să se facă actor… Aşa că atunci când sunt întrebat de câţi ani fac meserie spun că am 70 de ani de viaţă şi 71 de meserie. Deci am devenit actor din prima săptămână a incubatorului meu uterin. Asta a fost să fie, am fost predestinat. Şcoala am făcut-o la Şcoala Iancului, liceul la Mihai Viteazul. Aşadar, am copilărit pe bulevardul Pache Protopopescu, am întinerit pe bulevardul Republicii şi acum, uneori, când mă duc să mă uit la casa în care m-am născut sunt din nou pe Pache Protopopescu… Asta e istoria, asta e geografia.

Dacă spuneţi că faceţi teatru de 71 de ani, ce s-a schimbat în lume şi în teatru de atunci încoace?

Nimic. În teatru nu se schimbă niciodată nimic. Asta nu înseamnă că nu sunt mode. În teatru, ca şi în îmbrăcăminte. Dar modele trec, iar teatrul rămâne ce a fost dintotdeauna: Teatru. Aud mereu că există spaţii neconvenţionale. Dacă te duci la Atena şi vezi teatrul de acolo nu mi se pare ceva mai neconvenţional, apropo de teatrul italian sau elisabetan… Deci nu s-a schimbat nimic. Teatrul se joacă cu vorbe, cu actori, cu muzică, cu decoruri şi, eventual, cu talent.

Atunci, ce s-a schimbat în sufletul dumneavoastră de actor care s-a născut actor…

Sufletul omului, nu numai al actorului, cu anii ce trec, are două şanse. Ori se îmbogăţeşte, ori sărăceşte. Sper ca eu să-mi fi îmbogăţit cât de cât sufletul. E greu să nu ţi-l îmbogăţeşti cu această meserie. Netrăind o singură viaţă, ci multe, nenumărate vieţi, pe care noi le numim roluri, e greu să nu lase o amprentă asupra sufletului tău. Se spune că omul cât trăieşte învaţă. Se spune că nu trebuie să ajungi niciodată la perfecţiune, ci trebuie să tinzi spre ea. E adevărat, numai că meseria asta la un moment dat trebuie învăţată, ca orice altă meserie. Că ea se mai poate perfecţiona din când în când e adevărat, dar în situaţia noastră trebuie să te perfecţionezi tu. Pentru că instrumentul tău eşti tu. Aşa că pe vremea când eram profesor la Institutul de Teatru aveam şi o glumă. Le spuneam studenţilor mei: „Băieţi, meseria asta e uşor de învăţat, se învaţă într-o marţi, dar dacă ai lipsit în marţea aia n-o mai înveţi niciodată.”

Schimbările nu le poţi cuantifica, ele se întâmplă pe nesimţite, nu prin salturi, nu prin acumulări cantitative care duc la salturi calitative… Şi deci nu le poţi trece într-un bloc notes, „astăzi am făcut un salt în calitatea sufletului meu”. Din când în când îţi dai seama că eşti mai bun, mai rău, mai vesel, mai trist, dar de fiecare dată mai bătrân.

Care sunt răscrucile cele mai importante la care v-aţi oprit?

Răscruci sunt de toate felurile. În meseria asta răscrucile sunt rolurile de căpătâi, cele care determină jaloanele meseriei. Şi astea sunt în viaţă câteva. Cele mai importante sunt la început, când, dacă ai norocul să pici peste un anume rol, îţi poate schimba drumul vieţii. Se întâmplă. Şi, noi, actorii, ştim că odată cu acel rol am devenit ceva, ne-am schimbat felul de a gândi despre teatru, am mai pus o pată de culoare în paletă. Sunt câteva în viaţă, dar nu depăşesc degetele de la două mâini. Sunt roluri, oameni cu care te întâlneşti, oameni importanţi sau nu, dar care pentru tine devin importanţi prin faptul că-ţi oferă sau îţi dezvăluie ceva. Eu am avut noroc întotdeauna de seducători, cum ar spune dl Liiceanu. În sensul în care omul care te seduce este un mentor, un profesor. Sigur că şi la mine, ca la orice om, primii seducători sunt părinţii. Şi am avut-o pe mama care era de o seducţie ireproşabilă şi care m-a condus până spre maturitate pe un drum sigur şi, mai ales, moral. La Facultatea de Istorie am avut norocul să am tot nişte profesori minunaţi şi, chiar dacă n-am reuşit să devin un istoric mi-am petrecut cinci ani din viaţă ascultându-i. Dar şi acolo m-am ocupat mai mult de teatru decât de istorie, se făcea teatru de amatori şi pe vremea aceea… nu atât de organizat cum s-a făcut după aceea în Cântarea României, dar la Casa de Cultură a Studenţilor se făcea teatru. În Facultatea de Istorie, am avut norocul să cunosc câţiva oameni – pe vremea aceea actorii erau obligaţi să facă şi muncă voluntară prin facultăţi – şi de aceea am avut noroc ca primii mei regizori să fie Carmen Stănescu şi Damian Crâşmaru despre care am nişte amintiri superbe din vremea aceea. Şi iată că, la un moment dat, după ce am terminat Facultatea de Istorie am dat examen la Institutul de Teatru unde am intrat şi de atunci au început să se rostogolească la vale bolovanul vieţii mele artistice.

alexandru-repan-vizitatorulTeatrul e un mod de a face istorie?

Aici ar trebui să avem o discuţie foarte lungă dacă istoria se face sau există în afara noastră. Eu nu cred că o facem noi, ci ea ne face pe noi. Nu cred că teatrul face istorie. Tot istoria face teatrul. Apropo de mode. Mă ruga mai demult cineva din străinătate care face o lucrare de doctorat să-i spun ceva despre Shakespeare şi adevărul lui Shakespeare. Adevărul lui Shakespeare depinde de anul în care-l joci. Atunci când a scris Shakespeare fantomele erau altfel privite decât astăzi… Mai târziu, în perioada romantică, sigur că Hamlet a devenit un om îmbrăcat în negru şi trist, în care iubirea pentru Ofelia era importantă… În comunism, când am jucat şi eu în Hamlet, Dinu Cernescu a montat piesa cu subtitlul „Cronica unei lovituri de stat”, în care Polonius semăna cu un securist. Astăzi ne întoarceam spre filozofie, existenţialism. Teatrul e făcut de istorie, nu teatrul face istorie.

Ce înseamnă să fii actor în România de astăzi?

Pe vremuri, când eram eu mic, se juca la Teatrul Naţional o piesă care se chema „Căruţa cu paiaţe”. Nu cred că s-a întâmplat nimic. Nu se mai merge cu căruţa, se merge cu autobuzul, dar tot paiaţe am rămas şi tot ne deplasăm de acolo, colo, dintr-un spaţiu într-altul, dintr-un rol într-altul, dintr-o viaţă într-alta, dintr-un suflet într-altul, dintr-un gând într-altul. Suntem rătăcitori în lume şi limanul nu e altul decât sfârşitul vieţii. Meseria asta nu are un sfârşit, un acasă… Trebuie să rătăceşti în fiecare seară, în altă parte, în alt loc, în alt rol, în altă viaţă. Suntem vagabonzi…

Cu cine vă întâlniţi când sunteţi pe scenă? Cu dumneavoastră? Cu personajul? Cu Dumnezeu…

La un moment dat, începi să nu prea mai ştii cine eşti. Te surprinzi din când în când vorbind, cum vorbesc eu acum cu dumneavoastră, şi nu ştiu dacă sunt eu sau interpretez pe cineva. Întotdeauna suntem acuzaţi că noi în viaţă vorbim ca pe scenă. Păi cum să vorbim altfel? Sigur că părem altfel pentru că suntem o mănuşă purtată rău. Şi ca orice mănuşă purtată rău începe să nu se mai iasă de pe ea amprentele mâinii. Şi nu mai ştii care-i mâna şi care-i mănuşa. Şi atunci mănuşa începe să semene cu mâna, mâna începe să semene cu mănuşa şi nu mai ştiu dacă eu sunt eu însumi, sau eu sunt regele din „Hamlet”, sau eu sunt Hans din „Arcadia…” Însă rolurile nu pot să moară. Este greu de crezut că după două-trei ore în care te-ai străduit să fii altcineva, chiar dacă nu eşti altcineva, acel altcineva care se înfiripă în tine vrând-nevrând dispare odată cu cortina finală. El începe să intre în putrefacţie o vreme şi, ca la orice organism care trece în nefiinţă, scheletul rămâne. Şi s-ar putea ca sufletul nostru, la un moment dat, spre bătrâneţe, să fie un imens osuar în care oasele acestor înfiripaţi la viaţă care se cheamă rolurile noastre să bântuie printre noi… Uneori ne sufocă, ne amărăsc, ne bucură, ne încântă şi până la urmă ne omoară. E greu să credem că tot ce facem seară de seară, dimineaţă de dimineaţă la repetiţii nu lasă undeva în adânc, într-un spaţiu necunoscut, urme adânci. Care de cele mai multe ori sunt dureroase, sunt ca nişte cicatrice.

E ceva imposibil pe scenă?

Teatrul are o veche paradigmă. Nimic nu este imposibil în teatru. În clipa în care ceva devine greu înseamnă că munceşti. Întotdeauna am spus că boxul este violent pentru că violenţa este în spectator, nu pe ring. Cei doi sunt pregătiţi să dea şi să primească pumni. Dar în clipa când pumnul boxerului nimereşte maxilarul adversarului, în sinea mea sunt eu cel care dă cu pumnul şi tot eu cel care primeşte. Or, eu nu sunt antrenat pentru aşa ceva şi atunci pumnul lui mă doare pe mine şi am impresia că pumnul meu îl dărâmă pe celălalt. Deci eu sunt violent în sinea mea pentru că gândesc, ei doi sunt făcuţi pentru asta. Aşa că imposibilul în teatru devine muncă. Un lucru făcut din plăcere e greu să-l categoriseşti prin această vocabulă, muncă, efort… Sigur că e multă muncă, şi mult efort, ca în orice altă meserie, dar n-am auzit niciodată în amintirile sale pe Van Gogh spunând că a muncit. Nici Beethoven nu muncea. Şi totuşi…

Este vreun moment pe scenă sau vreun rol de care vă e dor?

Da. Mi-e dor de multe, dar n-aş vrea să le reiau. Sunt acele roluri care mi-au marcat cursul vieţii artistice. Este o piesă de Horia Lovinescu, „Şi eu am fost în Arcadia”, care a însemnat forte mult pentru cariera mea artistică. Apoi, Dostoievski, Mateiu Caragiale, roluri care mi-au dat un bobârnac să merg mai departe. Cel mai tare mi-e dor de „Craii de curte veche”, ca dovadă că după 30 de ani l-am reluat acum. Cu alt gând, cu altă aşezare, cu altă pricepere… Iar personajele cele mai dragi ale vieţii mele rămân fiii mei Alexandru şi Mateiu.

hamlet-alexandru-repanA fost vreun moment când vă aflaţi în scenă şi aţi vrut să spuneţi „Opreşte, Doamne, clipa!”?

Nu-mi pierd niciodată uzul raţiunii când sunt pe scenă. Trebuie să fii doi pe scenă, şi tu, şi rolul de alături de tine. Tu trebuie să conduci rolul. Dar pentru a spune „Opreşte-te, clipă!” în primul rând trebuie să fii Goethe şi în al doilea rând, dacă se opreşte clipa se trage cortina şi nu e bine. Dar clipele acestea după cum v-am spus, rămân în oasele acelea care nu putrezesc niciodată. Unele dintre ele te mai trezesc noaptea din somn… Dar clipele de revelaţie artistică se întâmplă de obicei în repetiţii. Fiorul acela pe şira spinării în care-ţi spui în sinea ta „Asta e!” se întâmplă mai adesea în procesul de creaţie decât pe scenă. Talentul e să poţi reface ceea ce ai găsit atunci când ţi-ai spus „Asta e clipa pe care trebuie s-o opresc.” A fost găsită, cu sau fără voia ta, într-un moment de graţie. Pe care de fiecare dată actorul îl simte, dar meseria înseamnă să-l poţi fixa. Undeva în fiinţa ta. Şi să poţi reface, ca şi când s-ar întâmpla mereu, ceea ce nu se poate să se întâmple mereu.

Mai este teatrul oglinda vremurilor?

Spuneam că istoria face omenirea, nu omenirea face istoria, dar meandrele ei sunt făcute de oameni, dar nu de mase. Ci de oameni aleşi. Nu ştiu dacă Shakespeare era oglinda epocii în care a trăit, dar sunt convins că Shakespeare a mutat nu ştiu cu câţi centimetri sau kilometri sau secole epoca în care a trăit. Dar că epoca l-a modificat pe el nu cred. Deci este el oglinda vremii, dar şi vremea este oglinda lui. Fără el, acea epocă rămânea cu nişte regi mai mult sau mai puţin importanţi, cu o schismă religioasă îngrozitoare şi cu războaie nemiloase. Dar că oamenii, de-atunci încoace, măcar câţiva dintre ei s-au întrebat dacă e mai bine să fii sau să nu fii se datorează lui…

Spuneţi-mi o replică sau un vers care vă vin în minte acum.

Sunt nişte versuri care îmi plac, în opera postumă a lui Eminescu… „Ce suflet trist şi făr’ de rost ne-au dăruit părinţii din părinţi / De-au încăput numai în el atâtea suferinţi.”

Print

5 Comentarii

  1. Laura 30/11/2009
  2. george 03/12/2009
  3. Edi 29/05/2010
  4. Eu 28/09/2010
  5. Ariel 28/09/2010

Adaugă un comentariu

Adresa dumneavoastră de e-mail nu va fi făcută în niciun fel publică fără acordul sau cererea dumneavoastră explicită.