Tăcerea lui Robert Wilson

Despre Robert Wilson s-au scris pagini întregi, este unul dintre creatorii care au schimbat istoria regiei ultimului secol, este el însuşi un personaj, e o legendă, e o poveste şi e magician. Formaţia lui multiplă – e şi actor, e şi coregraf şi artist plastic – îi permite să se joace şi cu sine, şi pe sine… Iar prezenţa lui pe o scenă, într-un teatru, într-un loc, oricare ar fi el, devine un eveniment.

În cadrul Festivalului Shakespeare, în cea de-a doua zi, Robert Wilson a venit la Craiova. Asta în timp ce la Bucureşti – unde se desfăşoară „jumătatea” mai mică a festivalului – pe scena Teatrului Naţional, se juca „Hamlet”-ul lui Thomas Ostermeier de la Teatrul Schaubuhne din Berlin. Această a doua zi a început la Craiova cu un seminar de shakespearologie numit „Mari spectacole Hamlet”, moderat de Ian Herbert, preşedinte de onoare al Asociaţiei Internaţionale a Criticilor de Teatru, şi de Ludmila Patlanjoglu, din partea secţiei române a aceleiaşi Asociaţii. N-aş vrea decât să-i amintesc pe cei care au venit la Craiova ca să vorbească despre „Hamlet”, fără să detaliez, căci comunicările susţinute ar putea face – unele dintre ele – obiectul unui volum. Aşadar, George Banu, Monique Borie (din Franţa), David Esrig, Ion Parhon, Manabu Noda (din Japonia), Natalia Stancu şi Piotr Gruszczynski (din Polonia).

Asta se întâmpla în prima parte a zilei. Seara se întâmpla, aşa cum spuneam la început, întâlnirea cu Robert Wilson. Ea însăşi gândită în două părţi… Pe cea dintâi aş numi-o „Robert Wilson şi el însuşi”, iar cea de-a doua a fost proiecţia înregistrării spectacolului „Hamlet – Un monolog”, realizat la Alley Theatre în 1995, regizat şi interpretat de el.

Un moment straniu de tăcere prelungită, prelungită, prelungită, aproape nesfârşită – aşa a început expunerea lui Robert Wilson. O poveste adevărată interpretată pe scenă ca un moment de supra-actorie în care povestitorul-trăitor al întâmplării devine actor în propria istorie şi se joacă pe sine însuşi şi totodată şi pe celălalt „erou” – băieţelul surd descoperit într-un oraş de niciunde şi transformat în artist şi operă de artă…

Urmează apoi povestea monologului după „Hamlet”. Din nou, e greu de separat arta istorisirii de arta actoriei. Şi nu mai ştii cât spectacol e în cuvintele lui şi cât în imaginile filmate.

„Hamlet – Un monolog” este o succesiune de cincisprezece scene-episoade, construite pe un scenariu realizat împreună cu Wolfgang Weins, care păstrează replicile esenţiale din textul lui Shakespeare. Şi care începe cu moartea prinţului Danemarcei. Clepsidra e întoarsă, timpul e dat înapoi, Hamlet, pe piatra de mormânt, se ridică şi viaţa o ia înapoi… Decupajele imaginilor pe cuvânt, cu iz de teatru oriental – culorile care se schimbă de la o scenă la alta, obiectele – de fiecare dată altul, înlocuind personajele care lipsesc şi muzica originală, sunetele care însoţesc imaginile… Şi atât. La sfârşit, din nou, restul e tăcere. Tăcerea cu care s-a deschis întâlnirea acestei a doua seri de festival, tăcerea cuvintelor lui Robert Wilson, tăcerea sunetelor, tăcerea imaginilor, tăcerea lui Hamlet. Şi dincolo de ele o mare nesfârşită şi adâncă de sunete…

Print

Adaugă un comentariu

Adresa dumneavoastră de e-mail nu va fi făcută în niciun fel publică fără acordul sau cererea dumneavoastră explicită.