Hiperactiv, angoasat, totuşi mergând întotdeauna pe un discurs public ce emană liniştea trăitorului care-şi asumă epoca şi, totodată, este cumva detaşat de ea prin scris, care-i permite să călătorească şi să trăiască în diverse locuri, timpuri şi personaje, Matei Vişniec scrie tot timpul. Piese de teatru, roman, eseu şi publicistică. Cel mai jucat dramaturg român contemporan în străinătate trăieşte şi prin biografia, şi prin bibliografia sa în prezentul nostru, al tuturor, dar şi în realitatea eternă a literelor care se înşiră pe foaie de hârtie. Scrie mult şi scrie bine. Iar cine scrie mult şi bine scrie şi uşor, se înţelege. Este, într-un sens, o excepţie care confirmă regula. În cazul lui, cantitatea nu pare să dilueze calitatea, ceea ce păţesc, de multe ori, monomanii dornici să-şi vadă numele pe copertele câtorva volume în fiecare an.
Toamna trecută, la Târgul de Carte Gaudeamus, Matei Vişniec şi-a lansat nu mai puţin de cinci volume. Suspect de multe, pentru cei care se îndeletnicesc cu cetitul mai mult sau mai puţin profesionist al cărţilor. Printre aceste volume, o cărţulie delicată, un hibrid emoţionant care, pentru că trebuia să poarte-un nume, s-a numit „Scrisori de dragostre către o prinţesă chineză”. Ea cuprinde un text omonim şi deja cunoscutul eseu monologal (sau monolog eseistic, dacă preferaţi aşa, nu v-aş putea contrazice) „Cum am dresat un melc pe sânii tăi”. În cel din urmă, citim, printre altele aceste cuvinte rostite imaginar de un îndrăgostit care nu-şi mai aparţine şi care, ca în vremurile suprarealismului şi ale lui Boris Vian, îşi caută inima pe jos: „Doamnă, cuvintele sunt o moştenire care mă exasperează. De fiecare dată când vreau să spun ceea ce simt pentru dumneavoastră, în raport cu dumneavoastră sau după întâlnirile noastre nu găsesc cuvintele potrivite. Şi, cu toate acestea, fac exerciţii, scotocesc prin miile de dicţionare din biblioteca mea… Şi chiar inventez cuvinte susceptibile să explice cumva, chiar şi într-o manieră aproximativă, senzaţiile şi dorinţele mele, angoasele şi lipsa de cunoştinţe. Dar se întâmplă rar, mai degrabă rar să descoperi cuvântul necesar la momentul potrivit pentru a defini o stare avidă să se întrupeze în cuvinte.”
Moştenirea care-l exasperează pe îndrăgostitul a cărui voce parcă se aude din aceste epistole jucăuşe, numai bune de citit pe scenă, într-un spaţiu mic, intim, simplu, anticalofil, cum sunt, aparent, rândurile din această cărţulie editată la Humanitas. Ca orice rafinat, Matei Vişniec este un profesionist al scrisului cu capcane. În răspăr cu sentimentalismul care a subminat erotismul amar de vreme în literatură, înlătură zorzoanele retorice, cel mai adesea ridicole, şi pune în loc o directeţe transparentă. Numai că această directeţe este, bineînţeles, o capcană: efect al dicteului automat al suprarealiştilor, directeţea există şi în interiorul acestuia, dar şi ca efect al formulei asupra cititorului. Dacă tu, cititorul, te situezi în afara textului, citind pagină cu pagină, nu vei reuşi, în acest caz, să rămâi cu adevărat în afară, nu vei putea să nu intri în joc.
De ce? Din cauza sau mai degrabă datorită unei forţe care te trage spre ea, o forţă pe care o are, în diverse grade, literatura de calitate. „Scrisori de dragoste către o prinţesă chineză” este un volum mic, dar plin de surprize. În primul rând, pentru îndrăzneala, aparent iluzorie, de a crede că mai poate spune ceva despre dragoste şi despre cuvintele care o exprimă. În al doilea rând, pentru că scrie erotic despre erotism, mângâie senzual cuvintele şi împerecherile dintre ele, le alintă cu dulci combinaţii ironice, este tandru şi înţelegător cu vorbele despre care seducătorul ştie că-şi pierd forţa când intră pe teritoriul dragostei. Acolo, cuvintele nu mai au putere. Acolo, ele devin un auxiliar.
Nedorindu-şi să fie o recenzie şi cu atât mai puţin o cronică, textul de faţă vine mai întâi din bucuria cititorului care a petrecut clipe plăcute, stări şi idei fertile în compania cele două scrieri din acest volum al lui Matei Vişniec. La fel li se poate întâmpla tuturor celor care ştiu la ce să se aştepte de la el — cu toate că seamănă între ele, că sunt străbătute de unele fire comune, cărţile lui au bunul-simţ de a nu se copia unele pe altele. „Scrisori de dragoste către o prinţesă chineză” îşi arată forţa şi în intimitatea camerei personale de acasă şi, cu siguranţă, în intimitatea unei săli de teatru. Matei Vişniec scrie teatru şi când scrie eseu, proză, publicistică. Scrisul lui este îmbibat de dramatic şi cu atât mai uşor îţi este ţie, cititorul, să-ţi reprezinţi lumile din literatura lui, să auzi glasuri de personaje, să simţi gesturi. Într-un fel, toate cărţile lui sunt piese de teatru. Şi ele îşi aşteaptă spectacolul. Cât despre „Scrisori de dragoste către o prinţesă chineză”, cele două texte şi-au primit, până acum, un spectacol la Tokyo şi o lectură la Festivalul Internaţional de Teatru de la Sibiu. Ce vor primi de acum încolo „e scris în stele”, vorba lui Jacques Fatalistul.
Print