Târgu-Mureş, după 20 de ani…

Nu s-ar putea spune că „tradiţia” teatrului documentar în România este una de lungă durată. Ba chiar e evident că e un gen de curând descoperit, la fel ca şi romanul documentar. Şi e cazul poveştii de la Tanacu, cea din care s-a născut şi romanul Tatianei Niculescu Bran „Spovedanie la Tanacu”, şi spectacolul lui Andrei Şerban, care ar fi meritat, cu siguranţă, o istorie mai îndelungă. Ar mai fi apoi spectacolul „Ultimele ore ale lui Ceauşescu”, prezentat  iarna trecută pe scena de la Odeon, şi cam aici s-ar opri „tradiţia”.

Montarea Gianinei Cărbunariu „20 / 20” de la Studioul Yorick din Târgu-Mureş (întâmplarea face să ne fi ales acelaşi „patron”) vine pe aceeaşi linie. Este o cercetare cu mijloace artistice a ceea ce s-a întâmplat în martie 1990 la Târgu-Mureş. Spectacolul a fost invitat deja la mai multe festivaluri, printre care şi cel al Dramaturgiei Contemporane de la Budapesta. A primit premii. Iar cea mai recentă participare este cea din Festivalul Internaţional de Teatru de la Sibiu.

Nu-mi propun o cronică, pentru că „20 / 20” nu poate fi „judecat” la fel ca celelalte montări prezente în festival. Pentru că, înainte să aibă o valoare artistică de necontestat, are o reală valoare documentară. Şi e un act de curaj. Îşi propune să vorbească altfel – sau pur şi simplu să vorbească – despre lucruri trecute timp de 20 de ani sub tăcere. Adună mărturii ale celor care au trăit evenimentele din martie 1990 şi le aduce în scenă într-un text şi emoţionant, şi valoros din punct de vedere dramatic, literar, documentar şi oricum altcumva, al Gianinei Cărbunariu. Am auzit diverse discuţii după prezentarea spectacolului în cadrul FITS. A avut poate un mic ghinion, fiind programat destul de târziu în noapte, la Hala Simerom, după o zi cu multe alte reprezentaţii. Şi în autobuzul de întoarcere de la Simerom în centrul Sibiului cel mai des am auzit vorbele „bun, dar cam lung…”.

Care e istoria spectacolului? Întregul oraş e co-autor. Povestea s-a născut din peste cincizeci de interviuri realizate de echipa româno-maghiară cu locuitorii din Târgu-Mureş, cu cei care au fost martorii evenimentelor de acum 20 de ani. Montarea nu-şi propune să facă dreptate cuiva, nu-şi propune nici măcar să reconstituie evenimentele din acea primăvară de după Revoluţie. Sunt doar situaţii de viaţă. Detalii. Amintiri. O istorie refăcută din mai multe perspective personale, gânduri date „moştenire” unei alte generaţii… Aşadar, o echipă care arată cam aşa: text şi regie Gianina Cărbunariu, artist vizual Maria Drăghici, traducător şi asistent dramaturgie Boros Kinga şi actorii Virgil Aioanei, Banyai Kelemen Barna, Berekmeri Katalin, Carmen Florescu, Mădălina Ghiţescu, Korpos Andras, Rolando Matsangos, Sebestyen Aba, Cristina Toma, Tompa Klara. Şi un spaţiu simplu, câteva scaune aşezate în cerc şi poveştile. 130 de minute în care eşti conectat direct la poveste, la micile drame şi întâmplări ale oamenilor simpli care au trăit groaza acelor zile din martie cumva ca în transă, fără să înţeleagă, nici acum, după 20 de ani, ce s-a întâmplat cu adevărat atunci, din ce s-a născut acel conflict interetnic. Şi extraordinar în spectacolul Gianinei Cărbunariu este că într-un „spaţiu gol” construieşte o lume întreagă. O lume care se ridică în faţa ta. Din vorbe şi gesturi. Şi nu are nevoie de nimic, nici de decoruri, nici de costume. E o probă de actorie absolut magică. Actorii schimbă rolurile în permanenţă, de la un moment la altul şi spaţiul întreg se modifică după cuvintele lor.

Aş alege, spre exemplificare, scena centrală a spectacolului. O întâlnire într-un apartament al unui bloc oarecare din Târgu-Mureş, într-una din acele zile, la o aniversare. Unde, pe negândite, vin în vizită la o familie de unguri vecinii români, care se trezesc faţă în faţă cu doi invitaţi sosiţi pe neaşteptate de la Budapesta… Atmosferă de bloc comunist (deşi comunismul căzuse, atmosfera era aceeaşi)… Şi simţi cum în fiecare cuvânt se ascunde griul tulbure al acelor cămăruţe triste, aceeaşi închistare a oamenilor care nu ştiu să comunice cu adevărat, „gospodina” aşa cum a creat-o comunismul, prăjituruile de casă, sufrageria, darurile nepotrivite la o aniversare, muzica, sufrageria, hainele, îţi imaginezi perdelele, igrasia, lipsa de culoare, milieurile, bibelourile, vitrina, paharele din vitrină. Nimic din toate astea nu apare palpabil în scenă, dar marele merit e că totul există în cuvintele şi în tăcerile actorilor şi toate aceste mici detalii creează o lume. Şi umorul irezistibil al scenei şi al întregului spectacol este cumplit de dureros. De parcă te-ai uita într-un clopot de sticlă în care timpul a fost oprit în loc şi ai privi un experiment straniu. Şi apoi constaţi, începi să înţelegi, că oamenii, obiectele, reacţiile lor, toate există în tine îngropate, dar nu foarte adânc…

Print

Adaugă un comentariu

Adresa dumneavoastră de e-mail nu va fi făcută în niciun fel publică fără acordul sau cererea dumneavoastră explicită.