TNB-ul are un program de conferințe resuscitat în ultimii ani, când pe la Sala Atelier, acum renăscând într-o formă nouă, s-au perindat personalități ale elitei, din diverse generații: Andrei Șerban, Alexandru Tocilescu, Radu Beligan, Nicolae Manolescu, Horia-Roman Patapievici, Dan C. Mihăilescu, Ana Blandiana etc. Mulți dintre invitați, cum se vede și din această listă sumară, nu sunt însă oameni de teatru. Teatrul Național „Marin Sorescu” din Craiova, care încă editează revista „SpectActor”, are și el un astfel de program, derulat sub titlul Întâlnirile „SpectActor” și condus de Nicolae Coande. Printre invitații care au conferențiat la Sala „Ion D. Sârbu” s-au numărat destui oameni de teatru, plus poeți, cineaști, critici literari. Două inițiative normale și necesare, într-o Românie în care conferința a devenit un eveniment sporadic, oarecum la voia împrejurărilor, cel mai adesea integrate într-un festival sau anexate unui festival.
Teatrul de Animație Țăndărică găzduiește săptămâna aceasta, joi, o conferință ce se anunță de interes pentru creatorii de teatru, pentru teoreticienii și managerii din domeniu. Ivica Šimić, cunoscut practician și teoretician al teatrului pentru copii, fondator a două trupe, propune o conferință pornind de la întrebări esențiale („Cui se adresează teatrul pentru copii? Trebuie să fie teatrul pentru copii o reflexie a lumii? Ce le comunicăm copiilor prin teatru? Este teatrul pentru copii o formă de artă? Cât de mult dezvoltă teatrul simțul estetic al copilului? Se încadrează teatrul pentru copii din România în tendințele actuale?”), în cadrul Conferințelor IDEEA, proiect nou al teatrului gazdă. O ocazie rară de a asculta la București un specialist de prestigiu internațional expunându-și ideile. Așadar, un eveniment care ar trebui să atragă destui profesioniști. Un eveniment care ar putea fi un început.
O premisă pentru discuții consistente și dialoguri pertinente, care lipsesc în teatrul românesc. Conferința ar trebui să fie un element comun în viața artistică a acelor orașe din România care se îndeletnicesc și cu teatrul, o formă de comunicare care să antreneze altele, să creeze punți, să genereze o continuitate sau, altfel spus, să devină un obicei, dacă „tradiție” e un cuvânt prea mare. Public există, fapt verificat la dialogurile/ dezbaterile/ conferințele organizate în festivaluri. Se pare însă că nu există un interes tocmai coerent, constant, pentru permanentizarea acestui tip de comunicare între creatori și public. Sau că există o astfel de preocupare, dar ea nu se concretizează, nu prinde putere, nu se încheagă.
Există în România o mulțime de oameni de teatru care au lucruri interesante de spus despre profesia lor: actori, regizori, scenografi etc., oameni dispuși sau chiar dornici să vorbească despre ce fac. Și public există, spuneam. Un program de conferințe nu presupune costuri foarte mari și aproape orice teatru care se respectă ar putea organiza așa ceva, așa cum ar putea face și serii de spectacole-lectură. Deci condițiile principale sunt întrunite. E firesc să ne întrebăm de ce teatrele nu se înghesuie la așa ceva.
Print