E un spectacol care s-a născut în urma unui atelier în cadrul căruia regizoarea Alexandra Badea şi dramaturgul Mihaela Michailov le-au propus actorilor ca temă de discuţie discriminarea în România. „Google ţara mea!” este, aşadar, un spectacol despre discriminare sau despre ce înseamnă a fi diferit.
Povestea Mihaelei Michailov montată la Teatrul Foarte Mic de Alexandra Badea se înscrie perfect în noua linie a dramaturgiei româneşti. O linie absolut surprinzătoare… căci, astăzi, mai mult decât oricând, de bună voie şi nesilit de nimeni, teatrul construit pornind de la un text contemporan a devenit tezist. O nouă formă de teatru militant. Care pare să renunţe cu bună ştiinţă la aproape orice alt criteriu ce ar trebui să-l definească, în favoarea mesajului… Şi, mai mult decât orice, a fi „contemporan” înseamnă a fi preocupat aproape exclusiv de ceea ce s-ar putea numi categorii marginale sau de diverse tipuri de minorităţi. Dacă nu te încadrezi în acest trend, nu contezi.
În acest trend se va încadra, deci, şi textul „Google ţara mea!” al Mihaelei Michailov. E greu să găseşti o linie clară în povestea pusă în scenă la Teatrul Foarte Mic. Aş spune că faptul de a fi pornit de la un atelier de lucru cu actorii şi-a pus puternic amprenta asupra spectacolului, care arată el însuşi mai degrabă ca un astfel de atelier. Sunt exerciţii de actorie bine construite, sunt situaţii scenice interesant rezolvate regizoral, dar personajele poveştii (care, de fapt, nu există) rămân lipsite de substanţă.
Scenografia Velicăi Panduru presupune un fel de „instalaţie” metalică, o construcţie ca o schelă, ca un schelet de bloc mai bine zis, despărţit în „camere”, tot atâtea spaţii ale „dramelor” discriminării. Este România anilor post-decembrie ’89, adică România de azi… Dramaturgul alege câteva posibile situaţii de discriminare, din păcate însă neverosimil construite şi neverosimil legate între ele. Mai exact, o tânără mulatră, născută dintr-o relaţie de dragoste a unei românce cu un angolez, se simte exclusă din cercul colegilor şi al prietenilor, pentru că nu are pielea albă… De aici un întreg şir de „complicaţii” sau de mini-drame atribuite mai mult sau mai puţin forţat acestei cauze. (Băieţii „îi pun mâna pe cur” în supermarket, iar prietenul ei reacţionează violent. Tatăl iubitului nu vrea s-o primească acasă. Cel mai bun prieten al ei este, previzibil, un coleg de clasă rrom…) Colegul rrom, bodyguard la cel mai mare club din Bucureşti, se simte discriminat la rândul lui pentru că cineva îi aruncă în faţă că e „ţigan”, iar patronul clubului are o soţie a cărei cea mai bună prietenă din copilărie este ţigancă. Iar fetiţa celor doi, la şcoală, are drept colegă de bancă o fetiţă ţigancă care este pedepsită pe nedrept etc.
Şi peste toate aceste istorioare personale adesea cusute cu aţă albă se aşază plasa unei poveşti care începe cu „A fost odată…” şi care are drept scop să le unească. Şi tot asemenea plase ar fi alte câteva „istorioare” – pentru care regia găseşte soluţii decente -, rostite de către toţi actorii din scenă şi care fac referiri limpezi la evenimente politice actuale, mai exact la micile scandaluri care au făcut să vuiască presa ultimilor ani: deşertul egiptean unde ministrul Cioroianu ar fi vrut să-i deporteze pe rromi şi „ţiganca împuţită” a preşedintelui Băsescu… Şi toate se doresc susţinute, la fel de tezist, de câteva informaţii privind situaţia ţiganilor în istoria noastră, scrise cu cretă albă pe o tablă improvizată.
Rareori vorbesc actorii unul cu altul în scenă. De cele mai multe ori, regia alege soluţia unei alte forme de adresare indirectă, spre toţi şi spre nicăieri – uşor pleonastică în context, dar ţintind şi o altă problematică, cea de adâncime, şi anume lipsa de comunicare. Fiecare se adresează tuturor şi toţi se adresează fiecăruia, cele mai multe dintre roluri sunt partituri singuratice, oamenii îşi povestesc sau pur şi simplu îşi rostesc cu voce tare dramele şi frustrările.
De ce am ales să nu vorbesc despre interpretare? Pentru că trupa de actori – Toma Cuzin, Andreea Grămoşteanu, Liliana Pană, Desiree Malonga, Alexandru Gâtstrâmb, Ştefan Lupu, Radu Iacoban, Adriana Butoi, Răzvan Oprea – funcţionează, este bine sudată. Pentru că personajele, aşa cum le aduc ei în scenă, capătă concreteţe, chiar dacă sunt total lipsite de profunzime, fiindcă textul nu le creează o istorie personală. Şi pentru că, aşa cum spuneam la început, spectacolul este mai degrabă un atelier în care sunt studiate diverse situaţii scenice şi atât. Şi pentru că actorii, deşi nu-şi abordează greşit personajele, nu cred în ele…
Print