Teatru de vacanţă sau stagiune de vară?

S-a mai încheiat o stagiune. Dar, de câţiva ani, tot mai multe teatre îşi propun să contrazică opinia semi-general(izat)ă cum că vara şi vacanţa sunt incompatibile cu mai tot ce înseamnă act de cultură, fie că e vorba de spectacol de teatru, carte sau concert (depinde de concert…). Motiv pentru care a şi apărut o aşa-numită literatură de vacanţă… probabil pe motiv de concediu pentru creier. În acelaşi sens, au apărut şi spectacole speciale pentru parcuri sau alte spaţii neconvenţionale ce pot fi folosite în această perioadă şi proliferează montările din cadrul teatrului neinstituţionalizat. Ba chiar şi un gen mai puţin de succes la noi, spectacolul-lectură, după cum o arată nenumăratele afişe din tot Bucureştiul, din staţiile de metrou sau de aiurea, cu celebrul „Luni de fiere” al lui Pascal Bruckner (la care va participa chiar autorul), în regia lui Chris Simion. Cam asta e oferta teatrală de vacanţă, cel puţin în Bucureşti, unde teatrele de stat se cam feresc de stagiunea de vară… deocamdată. Desigur, la salariile practicate în aceste instituţii nu sunt de condamnat, dar asta e o altă discuţie. Şi, cu puţine excepţii, precum Sibiul care are stagiune de vară serioasă, situaţia e cam aceeaşi în toată ţara.

Dacă ar fi nevoie de o astfel de stagiune e, iarăşi, o discuţie care ar trebui declanşată. Şi ce tip de spectacole ar trebui introduse în ea, asemenea. De ce fel de teatru are nevoie publicul în această perioadă sau dacă are nevoie… Prezenţa, în număr mare, în faţa scenelor improvizate în parcuri, în cadrul programului „Bucureşti – cartier de vară” ar fi un indiciu că stagiunea ar putea să nu se închidă de tot. Că doritori ar fi… La întrebarea „Ce tip de spectacol s-ar potrivi?” răspunsul ar fi legat poate de o discuţie pe care am avut-o acum ceva vreme cu un impresar şi care, cu toată bunăvoinţa, se ferea cam ca „ucigă-l toaca” de tămâie să ducă într-un oraş de provincie oarecare o montare „tristă” precum un Cehov… „Lumea vrea să râdă!” De ce vrea să râdă e evident. Tristeţea cotidiană din tren, metrou sau tramvai şi consumul crescut de antidepresive e un răspuns. Mai sunt şi altele…

Pe de altă parte, sunt suficiente câteva drumuri spre sau prin câteva locuri din provincie, o provincie tristă şi deloc idilică, de care cel mai adesea ne place să uităm, pentru ca multe întrebări despre sensurile teatrului şi ale culturii în general să apară cu o forţă deprimantă. Un drum recent cu microbuzul de la Gheorgheni – oraş posesor de teatru chiar – şi până la Lacul Roşu e o confirmare de-a râsu’-plânsu’ în acest sens. Pe scurt, după câteva ore comico-absurde petrecute într-o gară, apoi autogară, apoi refugiu de… autostopişti toate la fel de deprimante, după câteva scene demne de o scenă adevărată în cârciuma gării, respectiv în staţia de microbuz unde câteva persoane „fermecător” de colorate şi de tulburi descoperiseră reţeta fericirii permanente şi voiau să o împărtăşească generos, un drum cu microbuzul îndelung aşteptat îţi arată România în toată savoarea ei. Saci cu găini şi traiste uriaşe puse una peste alta, manele şi orice altceva mai poate adăuga imaginaţia unui asemenea „decor” extrem de natural… şi pe care dacă l-ai vedea la teatru l-ai considera prea naturalist…

Va propun un joc. La ce tip de spectacol ar reacţiona astfel de personaje reale, care aproape sigur n-au călcat vreodată într-o sală de teatru?