Teatru participativ la Sala Jacques Lecoq

Teatrul Masca a inaugurat sâmbătă, 8 ianuarie, Sala Jacques Lecoq, aflată în aceeaşi clădire din cartierul Militari. Transformată acum în spaţiu de spectacol, fosta sală de repetiţii s-a deschis cu o premieră din cadrul proiectului „Cuvinte şi gesturi”, care va aduce şi alte premiere în luna ianuarie. După „Acolo”, de Doru Moţoc, vor urma „Iunia”, „Câteva palme false” şi „Şi cu violoncelul ce facem?”, într-o serie de spectacole de studio dedicate dramaturgiei autohtone.

Sâmbătă seara cei aproximativ 60 de spectactatori, în marea majoritate tineri, au putut urmări de pe gradenele din noua sală un spectacol poetic despre aspiraţia care ţine în viaţă fragila şi absurda fiinţă umană. Experiment care pune în lumină artişti aflaţi la început de drum, „Acolo”, spectacolul semnat de regizorul Mihai Lungeanu, ilustrează, printr-o interesantă potrivire, tocmai spiritus loci, tocmai specificul care animă Teatrul Masca. Acest spaţiu poate fi considerat o exemplificare concretă a firului roşu care străbate piesa lui Doru Moţoc. Grosso modo, el ar fi următorul: fiecare dintre noi tânjeşte după altceva, altceva-ul fiind întotdeauna altul; fiecare dintre noi are nevoie să creadă în posibilitatea acestui altceva, căci, altfel, „viaţa devine irespirabilă”, cum scria genialul Cioran, citat în piesă; fiecare dintre noi are un destin care demonstrează fără să se abată de la regulă că logicul este o utopie şi nu poate exista decât atâta vreme cât este imaginat astfel.

Pentru textul eseistic al dramaturgului Doru Moţoc, care reinventează un fel de maieutică scenică ce avansează spre descoperirea unui adevăr salvator, regizorul Mihai Lungeanu a ales elementele unui spectacol mic, intim, care să dea rezonanţă în spectator replicilor cu vagi ecouri ionesciene sau oarecum asemănătoare cu dinamica dialogului în dramaturgia lui Dumitru Solomon. Deloc strident, efectul de rezonanţă în auditoriu se creează, mai bine zis survine firesc. Trei personaje (Vlad Mihuţ, Ştefan Huluba, Camelia Pintilie) vor să plece „acolo”, undeva unde le va fi mai bine, să evadeze într-o utopie în care este imposibil să evadezi, câtă vreme logica nu-ţi dă pace. Un el terre-à-terre, care nu visează nimic ieşit din comun, ci „doar” o casă, o maşină, o grădină, un câine, o puşcă şi poate o femeie, un el care doreşte în primul rând o „femeie extraordinară”, ce nu se dovedeşte tocmai uşor de găsit, şi o ea care vine în scenă târziu, dar deloc tardiv, tocmai ca să arate că „acolo” există şi nu trebuie să faci o călătorie plină de încercări, ca în basme, ca să ajungi în propria utopie.

Ajunge doar să crezi şi să simţi, teorie numai bună pentru acest „exerciţiu de teatru imaginativ”, cum îşi defineşte regizorul spectacolul. Bună pentru că, în generalitatea ei abstractă, lasă tot greul descifrării pe umerii spectatorului, pe care-l pune să desluşească. Îi delimitează un spaţiu şi apoi îl lasă să-l umple singur cu conţinut. Nu este numai un teatru imaginativ, expresie ce ar putea fi suspectată de truism, ci şi un teatru cu adevărat participativ, aş spune, care activează spectatorul, cerându-i să se întrebe, să caute, să concretizeze, să umple spaţiul trasat de ce se întâmplă în spaţiul de joc, atât de aproape de privitor, de fapt, nedelimitat convenţional de spaţiul rezervat auditoriului.

Dialogurile între cele trei personaje în căutarea fericirii de-o clipă se petrec într-un spaţiu stilizat, definit de oglinzi simple, dreptunghiulare. Stilizarea este prezentă şi la nivelul costumelor, care sugerează exact impuritatea sau caracterul îndoielnic al aşa-zisului obişnuit şi, din nou, nu invită la participare. Decorul şi costumele par concepute în aceeaşi idee de latenţă preluată din textul dramaturgului care se joacă între lumea absurdului şi cea a logicului. Montarea de la Sala Jacques Lecoq ilustrează coerent realitatea contrariantă din piesa lui Doru Moţoc. „Cuvintele sale provoacă la o alegere: dacă accepţi să-l asculţi, vei avea surpriza nu numai să-l înţelegi, dar şi să-l simţi aproape de sufletul tău, care aşteaptă de mult o oglindă sinceră şi prietenoasă, luminoasă şi eliberatoare”. Restul depinde de fiecare.