Teatrul absurd în spaţiul românesc şi nu numai

Cristian Opriş

Cronicar de ocazie” este o rubrică deschisă tuturor opiniilor cititorilor noştri. Le mulţumim pentru texte şi, la sfârşitul lunii, premiem cea mai frumoasă dintre cronici cu o carte din colecţia Yorick de la Editura Nemira.

A doua parte a conferinţei găzduite de U.N.A.T.C. în cadrul ediţiei din acest an a Festivalului Naţional de Teatru de la Bucureşti, „Absurdul în teatru, de la Cehov la Eugene Ionesco” îşi propune să lămurească în primul rând o problemă de identitate. Deşi absent în bibliografiile ce fac referire la teatrul absurd, Anton Pavlovici Cehov este, cel mai probabil, primul autor care, prin subiectele abordate, atinge, nu o singură dată, graniţele absurdului existenţei umane. “Trei surori”, piesă în patreu acte în care cele trei protagoniste, surori, Olga, Maşa şi Irina nu mai ajung la Moscova, din imposibilitatea de a reacţiona, din imposibilitatea de a lua o decizie care le e favorabilă, ajung victime ale propriului lor vis colectiv. 

Iar dacă Chris Ackerley, fost şef al Departamentului de limbă engleză la Universitatea din Otago, Noua Zeelandă, specialist în ceea ce priveşte textele lui Samuel Beckett este cel care dă absurdului valenţe aproape înfricoşătoare – în fond, valenţele pe care le merită-, vorbeşte despre trimiterile înainte de toate religioase, Ioan Bogdan Lefter, om de litere înainte de a fi om de teatru, oferă o gură de aer proaspăt vorbind despre teatrul absurd în spaţiul românesc, pomenindu-i, desigur, pe Ionesco, Caragiale, Bacovia şi, nu în ultimul rând Urmuz, un element într-adevăr unic nu numai în peisajul românesc, dar şi în cel european, toţi având în operele lor elementul comun al absurdului. Texte care sfidează realul, existenţa şi implicit sensul ei, texte ce slujesc doctrina existenţialistă. 

La poli aproape opuşi, la Bacovia găsim obsesia morţii, cauzată de însăşi absurdul existenţei, Caragiale scrie despre absurd luându-l în râs, iar Urmuz este poate, cel mai credincios genului, cel mai ataşat acestuia, deşi semnează un număr mult mai mic de texte decât predecesorii săi. 

Important de subliniat este, în acest sens, că teatrul absurd, înainte de a fi spectacol, înainte de a fi teatru, este literatură. Teatrul absurd se naşte şi există pe hârtie, fapt pentru care intervenţia lui Ioan Bogdan Lefter apare mai mult decât bine-venită. Şi nu vorbim aici de reconcilierea teatrului cu literatura, ci a faptului că, vrând-nevrând, toţi cei mai sus amintiţi au scris literatură înainte de a scrie teatru. 

Absurdul este cuvântul sau anti-cuvântul. Poate extravagantă, o mişcare care nu apare însă din nimic. O revoltă şi nu un mod de a fi. O revoltă care prin negarea unui sens universal valabil ne apropie poate, întrucâtva, de el. Pentru că asemeni fabuloasei piesei a lui Samuel Beckett, Aşteptându-l pe Godot, e nevoie să pierzi pentru a te putea apropia într-adevăr.

Conferinţa s-a încheiat cu câteva cuvinte de mulţumire din partea lui Octavian Saiu cu ocazia lansării cărţii sale, “Ionescu/Ionesco: Un veac de ambiguitate”.

Print

Adaugă un comentariu

Adresa dumneavoastră de e-mail nu va fi făcută în niciun fel publică fără acordul sau cererea dumneavoastră explicită.