Teatrul în faţa caselor de bilete…

O dimineaţă oarecare de sâmbătă. În faţă la Sala Amfiteatru de la TNB mare aglomeraţie mare. Coadă. Coadă ca pe vremuri, când venea maşina cu carne. Discuţii, mici împunsături, cine şi de ce „s-a băgat în faţă”, cine şi de ce a venit şi cu băiatu’ ca să apuce mai multe, câte se dau de persoană etc. „Alte guri, aceeaşi gamă, alte măşti, aceeaşi piesă”… Oamenii stau la coadă la casa de bilete. Şi biletele la teatru se vând ca pâinea caldă altădată. Se aşază cuminţi la rând şi acceptă regulile. Sunt spectacole la care nu se vând mai mult de patru bilete… Iar uneori nu mai apucă. Ce se întâmplă acum în teatrele din Bucureşti e un fenomen. Încercaţi să cumpăraţi două bilete la orice spectacol, de la orice sală de teatru şi veţi descoperi că fără fenomenul „pilă” sau fără să staţi la coadă e aproape imposibil. Din loc în loc şi din când în când mai funcţionează cumpărarea online sau prin rezervare telefonică, dar nu trebuie să vă faceţi mari iluzii. E greu să găseşti bilete la ce vrei, aşa că iei la ce apuci.

Şi totuşi… Anul 2010 a fost probabil unul dintre cei mai complicaţi pentru România. Salariile s-au tăiat, fondurile s-au diminuat, şomajul a crescut… Şi totuşi, la teatre a fost coadă. Fac o plimbare pe la casele de bilete din Bucureşti şi întreb pe ici, pe colo, casierele cum stau cu vânzările. Aproape fără excepţie primesc acelaşi răspuns: „Nu mai avem nimic momentan, reveniţi dumneavoastră în ziua cutare”. Biletele nu sunt neapărat scumpe, preţurile variază de la 10 Ron la 50 Ron, în funcţie de vedetele prezente în spectacol şi de reducerile pe care le puteţi obţine cu talonul de pensie sau carnetul de student şi de locul în sală. La câteva teatre primesc răspunsuri semi-încurajatoare, gen „Dacă veniţi în seara spectacolului, poate mai renunţă cineva sau puteţi lua un loc în picioare, că o să punem câteva în vânzare.” În altă parte, sunt încurajată de-a dreptul: „Veniţi, doamnă, şi rezolvăm, ne înţelegem noi…, punem un scăunel, am eu grijă, vorbesc cu fetele…”. La teatru n-a fost criză, cel puţin aşa se vede din exterior. Deşi în interior salariile au scăzut şi trupele s-au diminuat, biletele n-au rămas niciodată nevândute şi peste tot se joacă aproape cu casele închise.

Aşadar, cine are nevoie de teatru? Şi cum arată teatrul de care oamenii au nevoie? Am stat de vorbă cu câţiva dintre ei, la coada de la TNB. Ca o tendinţă generală, cei mai mulţi vor vedete… „Am venit de la 7 dimineaţa, pentru că vreau să prind bilete la „Egoistul”” „De ce la „Egoistul”? întreb. „Că e cu Radu Beligan”. Şi răspunsul e valabil pentru diverse categorii de vârstă. „Eu vreau să iau biletele la ce găsesc, că vreau să vin cu prietena mea la teatru. I-am promis şi…” „Şi nu contează la ce anume?” „E, ba contează, adică aş vrea la o comedie mişto, ceva de genul ăsta, la ceva cu Mălăele, că e tare de tot, dar dacă nu găsesc, iau la ce e.” „Păi şi dacă nu e comedie?” „Găsim noi ceva de râs…, nu?!” „Dar de ce la teatru? De ce nu mergeţi la o comedie la film?” „A, nu, că mergem şi la film, dar e mai mişto la teatru, că-i vezi în carne şi oase.”

De ce vin la teatru, de ce stau câteva ore la o coadă interminabilă, de ce sunt dispuşi să plătească dintr-un salariu micşorat câteva zeci până la câteva sute pe lună sunt întrebări pe care le adresez mai multor persoane din jurul meu, din rândul de la casa de bilete. „Duduiţă, eu-s pensionar, aşa că ce treabă am? Vin şi eu cu nevasta la teatru. Mata nu ştii la ce cozi stăteam când eram tânar. Asta e aşa un mizilic, avem antrenament, duduiţă. Şi atuncea stăteam pentru mâncare pentru copii, acum e chiar ceva frumos. Şi ascultaţi-mă pe mine, ca e semn bun, că n-a murit de tot ţara asta.” „Şi mergeţi la orice spectacol găsiţi bilete?” „Le mai caut, mai întreb şi eu pe doamna de la casă, că acuma nu mai e teatrul chiar ce-a fost, dar se mai găsesc spectacole bune, serioase, mai sunt.” „Şi ce fel de teatru vreţi să vedeţi?” „Să fie piese mari, cunoscute, să fie actorii buni, să joace bine…” „Piese mari? Vă referiţi la dramaturgi consacraţi? Nu aţi merge la un text al unui dramaturg necunoscut?” „Mai mergem, dar măcar actorii să fie cunoscuţi. Aşa, prefer un Caragiale, un Shakespeare, un Cehov…” „Regizorul vă interesează? Alegeţi spectacolul şi în funcţie de asta?” „Mai puţin…”

Răspunsurile sunt diferite de la caz la caz, sunt şi dintre cei care caută spectacole ale unui regizor anume, dar mai puţin. Într-o ordine a preferinţelor, după pulsul luat la faţa locului aş spune că în top se află actorul. Nu contează ce, ci cu cine e… Apoi, se caută comediile, mai ales în rândul tinerilor, şi textele cunoscute pentru cei de vârstă medie. Cei mai mulţi merg la teatru o dată sau de două ori pe lună, pentru că atât simt nevoia, şi atunci când merg preferă teatrele consacrate pentru că „le dă un anumit statut”. Îi interesează spectacolele premiate? Nu. Dar actorii premiaţi da…