La noi, teatru independent înseamnă teatru minimalist. Din motive de la sine înţelese în acest context social, cultural, finaciar etc. în care ne aflăm. Aşadar, în cadrul Festivalului de Teatru Independent toate spectacolele prezentate se înscriu în acest concept. De obicei nu sunt prea lungi, au doar câteva personaje, un decor cât mai stilizat şi un subiect cât mai contemporan (deşi adjectivul nu suportă grad de comparaţie).
A existat un trend care în ultimii ani a încolţit, pe urmă a dat în pârg şi s-a copt, iar acum deja începe să se veştejească pentru că e aproape (auto)consumat. Deşi asta e încă greu de acceptat de către cei mai mulţi dintre aceia care i-au fost adepţi. Şi anume, spectacolele tip underground au fost construite de obicei după texte parcă trase la indigo. Desigur, dorind cumva să recupereze tot ce odată nu se putea spune decât prin metafore, acum se spune negru pe alb. Şi uneori cam prea negru… Realitatea a luat cu asalt textele contemporane şi subiectele gen „Jurnalul de la ora 5” au început să facă un adevărat „rating” în cluburile unde se joacă teatru. A existat şi încă ma există o reţetă pe care cei ce creează în şi pentru aceste spaţii o cred infailibilă. Sex, neapărat sex, frustrări sexuale (de obicei ale femeilor, care sunt fie admonestate, fie violate, fie neglijate, după caz), tristeţi „copleşitoare” în aşteptarea unui orgasm… care nu mai vine, teoria orgasmului etc. Apoi violenţa (de obicei în tandem cu sexul). Şi amândouă, adică sexul şi violenţa, merg mână în mână cu drogurile… Cam aşa ar arăta în linii mari harta teatrului independent în România. Şi asta pe ideea că trebuie să fim conectaţi la ceea ce se întâmplă în jur şi să aducem totul pe scenă ca să reflectăm realitatea aşa cum e ea…
Nu mi-am propus să vorbesc despre nevoia de evadare în şi prin poveste (căci de multe ori din spectacolele de care aminteam tocmai povestea lipseşte) şi nici despre nevoia de a aduce pe scenă (ca o formă de exorcizare) tocmai ne-povestea în care trăim. Ci despre cât de greu sau de uşor este să creezi pe o scenă, într-un „spaţiu gol”, vorba lui Peter Brook, o lume întreagă, atunci când n-ai nimic. Şi cam aşa e în teatrul independent. Cei care-l „practică” îşi aduc decorul cu ei, îl montează şi la sfârşit îl strâng, repetă pe unde se poate, joacă pe unde se poate… Aşadar, în aceste condiţii, se poate face artă? Teatrul minimalist, căci despre el vorbim, se poate face numai pe texte de tipul celor de care vorbeam mai sus? Se poate crea magie cu decoruri şi costume de cele mai multe ori simpliste? Se poate crea magie cu două scaune şi doi actori? Desigur, întrebările sunt aplicabile teatrului de la noi – căci altminteri sunt exemple celebre care o dovedesc. Iar răspunsul ar putea fi chiar în selecţia din această ediţie a Festivalului Undercloud (aici găsiţi programul http://www.daya.ro/), în care, o spun fără dubiu, cel mai valoros de până acum din punct de vedere artistic a fost spectacolul „Marea iubire a lui Sebastian” (despre dragostea dintre Leni Caler şi Mihail Sebastian). O masă, două scaune şi patru actori. Iar povestea, aşa scoasă din cărţi cum e ea şi neancorată în realitate, avea farmec. Iar, printre piese gen „Terapie prin sex…” sau „Ecstazy”, – care se înscriu exact în trendul de care spuneam – sunt şi multe care au depăşit zona… E „Buzunarul cu pâine” de astă seară, apoi, marţi, „Te iubesc! Te iubesc!” după „Zăpezile de altădată” al lui Dumitru Solomon, şi ar mai fi spectacolul lectură după magicul roman „Mecanica inimii” (publicat la Editura Nemira de curând), cu Marius Manole…
Parcă realitatea începe din nou să piardă teren în faţa ficţiunii… la teatru.
Print