27 martie este Ziua Mondială a Teatrului. Anul acesta a fost rândul actriţei britanice Judy Dench să transmită mesajul obişnuit, în care spune cam aşa: „Teatrul este o sursă de divertisment şi inspiraţie care are puterea de a uni diversele culturi şi popoare din întreaga lume. Dar el este mai mult decât atât, pentru că poate educa şi informa.
În toată lumea se joacă teatru, dar nu întotdeauna într-o sală clasică. Spectacolele pot avea loc într-un mic sat din Africa, lângă un munte din Armenia, sau pe o insuliţă din Pacific. Este nevoie numai de un spaţiu şi de public. Teatrul ne poate face să zâmbim şi să plângem, dar ar trebui să ne facă şi să gândim sau să analizăm.
Teatrul este o muncă de echipă. Cei care se văd sunt actorii, însă există şi nişte oameni extraordinari care nu sunt vizibili. Aceşti specialişti sunt la fel de importanţi ca actorii, deoarece diferitele lor capacităţi sunt cele care fac posibilă producţia teatrală. De aceea, orice bucurie sau succes trebuie împărţite cu ei.
27 martie este data oficială la care se sărbătoreşte Ziua Mondială a Teatrului. Din multe puncte de vedere, fiecare zi ar trebui considerată o zi a teatrului, fiindcă avem datoria de a purta mai departe tradiţia divertismentului, de a educa şi de a lumina publicul, fără de care noi nu am exista.”
Cât şi ce anume s-a schimbat de-a lungul timpului, în istoria teatrului, cât a evoluat sau a involuat, nu este obiectul discuţiei noastre. Dar, cum, în acest an, Ziua Mondială a Teatrului s-a întâmplat cu doar o săptămână înainte de Paşti (cel ortodox), se impune poate o scurtă întrebare-meditaţie asupra sensurilor sau scopurilor pe care le are teatrul astăzi, în lumea noastră. „Sursă de divertisment”, spune Judy Dench, adăugând apoi că „are puterea de a uni diverse culturi şi popoare”… În acest număr, revista Yorick vă propune câteva texte-discuţii despre sacralitatea – sau cât s-a mai păstrat din ea – prezentă în actul teatral. Vă propune şi o întrebare, de data asta pornind de la afirmaţia lui Judy Dench. De vreme ce teatrul este „sursă de divertisment”, cât din actul scenic mai trăieşte astăzi în şi întru acea formă de sacru din care, odată, demult, s-a născut această artă?
Discuţia este, desigur, lungă. Şi implică termeni precum „bine” sau „rău”, „păcat”, „libertate”, „virtute”, „moral” sau „imoral”, al căror loc nu este deloc propriu într-o dezbatere de acest gen, căci, nu-i aşa?!, orice formă de artă, trebuie să aibă în primul rând valoare estetică…
Şi totuşi am riscat în acest număr dinainte de Paşti câteva întrebări – fără să căutăm neapărat răspunsuri – legate de existenţa teatrului în sacru şi a sacrului în teatru. Şi asta pentru că, mai mult decât în cazul altor arte, teatrul a fost mereu legat, puternic, de zona religioasă, de la „naşterile” lui şi până azi. E mult de pe vremea când sfinţii mergeau la teatru, e mult şi de pe vremea când actorii erau anatemizaţi. Astăzi, teatrul „ne poate face să zâmbim şi să plângem, dar ar trebui să ne facă şi să gândim sau să analizăm”, vorba lui Judy Dench. Şi, cu siguranţă, e liber. E liber să fie ceea ce este… Dar ce este?! De câte ori se întâmplă să pronunţ cuvântul „liber” îmi vin în minte cuvintele lui Kierkegaard care s-ar potrivi, poate, gândite în acest context: „Antonimul păcatului nu e virtutea, antonimul păcatului e libertatea.”
Print