Teatrul lui Robert Wilson expus, nu interpretat

Despre regizorul şi actorul american Robert Wilson, acum trecut de 70 de ani, s-a scris şi s-a scris mult, cel puţin în ultimele două decenii. Cronicarii de teatru de la cele mai importante publicaţii din lume, generaliste şi de specialitate, i-au comentat fiecare iniţiativă – fie ea un spectacol, o conferinţă, un proiect de cercetare, un atelier etc. -, teatrologii şi oamenii de teatru în general l-au urmărit fie din interes pur profesional, fie şi dintr-o afinitate de un fel sau altul cu arta lui, care şi-a decantat singularitatea de-a lungul multor ani, din preluări, prelucrări, descoperiri şi convingeri personale, la întâlnirea dintre arte şi discipline, dincolo de toate metodele şi concepţiile afirmate în teatrul secolului XX.

În România, unde Robert Wilson a venit anul trecut, în Festivalul Shakespeare, cu o conferinţă despre celebrul său spectacol „Hamlet” din 2002, a apărut recent un studiu monografic al Mariei Şevţova, intitulat pur şi simplu „Robert Wilson”. O carte pe care abia aşteptam s-o citesc, lansată în cadrul ediţiei din 2010 a Festivalului Naţional de Teatru de la Bucureşti. Descriind drumul creatorului spre propria identitate artistică şi aplecându-se asupra unor opriri cruciale, volumul este o introducere utilă şi documentată în lumea unui artist care a pus în scenă spectacole şi experimente de diverse facturi, care n-au trecut niciodată şi nicăieri neobservate. Între adolescentul bolnav de dislexie, care a descoperit dansul în oraşul natal, Waco, datorită profesoarei Byrd Hoffman, şi artistul râvnit astăzi de toate festivalurile de ţinută din lume, Şevţova developează o serie întreagă de identităţi din componenţa creatorului care conduce acum cunoscutul Watermill Center din Long Island (fief al cercetării interdisciplinare, inaugurat abia în 2006, deşi înfiinţat cu mulţi ani în urmă), unde artiştii neliniştiţi caută şi experimentează în fiecare vară, alături de întemeietor.

Meritul principal al acestui studiu este acela de a prezenta, în ordine cronologică şi raportat la contextul socio-cultural, parcursul artistului considerat un vizionar avangardist. Autoarea prezintă descriptiv şi sintetizează lumea încăpătoare a lui Wilson, cu eclectismele şi excentricităţile ei, cu fetişurile, principiile, metodele şi instrumentele ei, confecţionate din, dar dincolo de teorii susţinute şi aplicate de Brecht, Meyerhold, Craig, Appia, Strehler sau Brook. Spectacolele de dans, spectacolele de teatru corporal, spectacolele de operă şi montările după clasici revin la viaţă, scuturate de praful care se aşterne inerent peste ele odată cu trecerea timpului.

Punând sub lupă spectacole, experimente şi proiecte importante din cariera artistului care a întâmpinat întotdeauna dificultăţi de finanţare, găsind un vad mai bun în spaţiul european, autoarea nu merge însă dincolo de nivelul descriptiv. Se avântă din când în când spre adâncimea explicativului, dar nu coboară până la adâncimea de la care să poată explicita teatrul lui Wilson. Preferând să se plaseze undeva deasupra operei descrise, Şevţova nu păşeşte pe tărâmul hermeneuticii, de unde şi senzaţia de incomplet pe care o lasă cartea, de unde şi sentimentul pe care îl ai, după ce ai terminat de citit, că acum ai armele, deci poţi porni la vânătoare, că abia acum începe povestea. Cu alte cuvinte, alege analiza descriptivă şi nu face hermeneutică, deşi obiectul de studiu este mină de aur pentru aşa ceva, ba mai mult, fără puţină interpretare, rămâne nedrept de neexplorat. Reconstituind cu obiectivitate de istoric adevărat un univers singular, pluristratificat, extrăgând esenţa teoretică din amplul corpus de spectacole şi experimente ale unui creator care s-a declarat întotdeauna intuitiv şi a fost mereu zgârcit cu explicaţiile despre arta sa sau cu afirmaţiile teoretizante, autoarea dă de o parte vălurile care acoperă teatrul lui Robert Wilson, îi ţine în lumină opera, expunându-i etapele, însă nu se aventurează mai departe, nu propune, doar expune, ceea ce, din punctul meu de vedere, este un minus al unei cărţi bune. Un alt minus, de data aceasta al ediţiei româneşti, tipărită la Editura Cheiron în 2010, este redactarea precară. Dacă ar fi avut un redactor de carte adevărat, „Robert Wilson” ar fi arătat altfel. Ar fi avut o traducere profesionistă, cu topica limbii române, nu cu cea a limbii engleze, cu explicaţii acolo unde sunt necesare, cu un aparat critic şi, poate, cu o prefaţă. Şi mare păcat că imaginile reproduse sunt aproape neinteligibile (nu din cauza vechimii lor, ci mai degrabă pentru că n-au fost prelucrate onorabil).

Un plus extrem de important este, pe de altă parte, secţiunea de exerciţii practice cu care se încheie volumul. Datorită ei, pentru practicieni, dar şi pentru teoreticieni, volumul este indispensabil.

Print

2 Comentarii

  1. porta 15/01/2011
  2. dana ionescu 16/01/2011

Adaugă un comentariu

Adresa dumneavoastră de e-mail nu va fi făcută în niciun fel publică fără acordul sau cererea dumneavoastră explicită.