Teatrul m-a învăţat ce este iubirea pentru oameni

Anca Maria Ghiţă, din Craiova, va fi prezentă în concurs cu recitalul, „Fata din mătase artificială”

Eu, Anca Maria Ghiţă vă mărturisesc că arta teatrului nu a reprezentat pentru mine un vis. Niciodată nu m-am gândit că vreau să devin actriţă, nici măcar atunci când mică fiind, conform tradiţiei din 1 ianuarie, moaşa mea mă dădea la grindă şi era obiceiul să spun ce vreau să mă fac atunci când voi fi mare.

Menirea mea până aproape de finele liceului era sportul. Din cauza unor probleme medicale a trebuit să schimb macazul cu privire la viitorul meu profesional. Am luat la rând toate meseriile şi profesiile. Îmi era frică de rutină, de ciclicitatea monotonă a unei meserii normale, deoarece viaţa mea fusese una destul de activă până la acea vârstă, începându-mi viaţa sportivă la o vârstă destul de fragedă, şase ani.

Având în faţă o listă, mă simţeam ca-n piaţă – fiecare comerciant îşi lăuda marfa. Am rămas aţintită în faţa tarabei Actorie. De ce la aceasta? Pentru că aici erau expuse multe cărţi, microfoane, camere de filmat, distincţie; le priveam şi mi se păreau dubios de uşoare. Înclinam să cred că acest negustor are de vânzare cea mai uşoară marfă după piaţă. Şi după cum românul nostru alege ce e mai facil – hop şi eu, m-am plantat în faţa tejghelei cu artă.

Aşteptam un răspuns concret de la comerciant – dacă mi se potriveşte, dacă pot avea grijă de ea şi mai ales ce mă costă. Mergeam din poartă în poartă, ceream păreri altor negustori, întrebam, în final am acceptat că, dacă nu mi se potriveşte mânuşă, voi învăţa să o port, voi munci pentru ea.

La ieşirea din piaţă era o masă mare unde erau aşezaţi un grup de oameni cu priviri reci şi obiective. Nu prea înţelegeam ce-i cu ei acolo, dar mi s-a spus că dânşii sunt cei care ne vor spune verdictul, dacă ni se potriveşte sau nu meseria aleasă. Am acceptat până la urmă că dacă nu mi se potriveşte, voi învăţa să o port, voi munci pentru ea, mizam pe zicala: succesul reprezintă 80% transpiraţie şi 20% inspiraţie.

De câteva ori a trebuit să le arăt opţiunea, am aşteptat câteva zile să se hotărască. După care m-au trimis afară: Du-te şi apucă-te de muncă, mi-au zis. Mi se potrivea!

A fost cea mai fericită zi din viaţa mea până în momentul respectiv şi aici nici nu exagerez şi nici nu joc rolul omului fericit… asta am simţit în acel moment, în acea zi.

Am intrat deja în lumea viselor, mă vedeam pe cele mai mari scene ale lumii, îmi creasem nume de scenă, devenisem cineva.

Până la începerea cursurilor aveam aceeaşi părere despre teatru, părere pe care o au toţi ceilalţi – mi se părea atât de simplu să stai şi să înveţi un text, o poezie şi să stai toată ziua să reciţi, era boem, ciudat pentru mine în momentul acela, dar deja mă prinsese vraja. După prima săptămână de şcoală eram bulversată, nu mai înţelegeam nimic, mi se părea mai greu decât în armată şi tocmai de aceea îmi era teamă să nu apară îndoiala, îmi era frică să nu fiu nevoită să renunţ. Cred că în mintea fiecăruia din noi a înmugurit ideea: dacă nu sunt în stare sau dacă nu asta vreau să fac?

După primul semestru aveam falsa impresie că ştiu suficient de multe, încât să-mi pot căptuşi un rol. Bineînţeles că atunci nu înţelegeam unde e greutatea. Pot spune că eram ca un copil care se plictisise de jucăria cea veche şi voia una nouă, vrea din ce în ce mai mult. Întotdeauna am fost curioasă, îmi aduc aminte că acelaşi lucru păţeam în şcoala primară, după ore mergeam acasă şi îmi citeam în fiecare zi şi lecţia următoare astfel că a doua zi la şcoală mă plictiseam, pentru mine nu mai era un mister. Aveam nevoie de o ocupaţie pentru a-mi potoli curiozitatea.

Începusem să nu mai merg pe stradă cu privirea în gol sau capul plecat, mecanic, îmi plăcea să stau să privesc oamenii. Mă uitam la ei cum îşi fac cumpărăturile, cum îşi plimbă copilul sau căţelul, cum băieţii fluieră fetele pe stradă şi mai ales cum ele reacţionează.

Teatrul pentru mine a început, prin a fi un mod de a-mi petrece timpul liber şi a devenit un microb letal. Mi-ar trebui multe pagini să descriu ce înseamnă pentru mine teatrul. Poate cel mai important lucru este că m-a învăţat ce este iubirea pentru oameni, ce înseamnă să dăruieşti şi să primeşti în dar.

Pentru mine teatrul mai înseamnă omul de pe scenă care îşi dăruieşte celor din faţa lui sufletul şi le împărtăşeşte dragostea de oameni. Dăruire, sacrificiu, sinceritate.

Print

Un Comentariu

  1. Babuiu 22/09/2011

Adaugă un comentariu

Adresa dumneavoastră de e-mail nu va fi făcută în niciun fel publică fără acordul sau cererea dumneavoastră explicită.