Alina Berzunţeanu şi Peter Kerek: Teatrul minimalist îţi cere mai multă precizie

Alina Berzunţeanu este protagonista producţiei „9 grade la Paris”, care a avut premiera recent, la Teatrul Act din Bucureşti. În calitate de tânără actriţă a Teatrului Bulandra, aţi văzut-o în spectacole ca „Thomas Beckett”, „Tacâmuri de pui”, „Turandot” sau „Trandafirii roşii”. La Teatrul Act, a jucat în spectacolul „La ţară”, de Martin Crimp, regizat de Peter Kerek, care semnează şi regia, şi scenariul noii producţii a micul teatru privat de pe Calea Victoriei.

Despre „9 grade la Paris”, o producţie cum rar găsim pe scenele bucureştene, am stat de vorbă cu amândoi şi am descoperit doi artişti dornici să joace şi să regizeze, artişti cu idei, care vorbesc cu plăcere despre teatru.

Povestiţi-mi, vă rog, cum a început totul.

Alina Berzunţeanu: A început într-o seară. Un prieten de-al lui Peter, director de imagine, a venit la noi. Avea o poveste de dragoste din cauza căreia suferea. A început să ne arate emailurile, din care voia să facă o carte. 1291 de emailuri, exact cum se povesteşte în spectacol.

Peter Kerek: Apoi am început să mă gândesc la o formulă, pentru că emailurile nu se puteau folosi direct. M-am apucat să mă gândesc la o situaţie în care povestea ar putea să capete o înfăţişare. Emailurile brute s-au transformat, textul păstrează numai frânturi din ele. În rest, este vorba despre un text nou. După aceea am inceput sa experimentam in formula aleasa, de teatru-film.

A.B.: Ideea de spectacol propusă de Peter mi-a plăcut foarte mult, era foarte frumoasă: în film o vedem pe ea acasă, neştiind ce se petrece cu ea exact, şi pe scenă ni se înnfăţişeaza aceeaşi femeie, dar într-un fel pe care filmul nu-l dezvăluie.

Cum aţi gândit scenariul?

P.K.: A existat mai întâi scenariul de film, care nu are dialog, cu excepţia secvenţelor în care se vorbeşte la telefon. Ne-am concentrat asupra lui şi am făcut filmul în patru zile. Apoi scenariul a trecut prin transformări în perioada de repetiţii, când cel mai mult m-a interesat să găsesc acea formulă în care filmul şi teatrul să fie complementare, să comunice între ele. Dincolo de asta, m-a interesat să văd ce se petrece cu această femeie într-un moment, în care se pregăteşte să-şi părăsească soţul şi copilul, cu alte cuvinte să-şi scurtcircuiteze viaţa de până acum.

Şi aţi dat de o problematică foarte complicată.

P.K.: Complicată, dar care are şi banalităţile ei – gândurile despre, dacă să le facă o ciorbă înainte de plecare sau nu, ori cu ce să fie îmbrăcată, cu pantofii sau cu cizme etc.

A.B.: Cum e în viaţă.

Să presupunem că n-am văzut spectacolul. Cum mi-aţi descrie personajul?

P.K.: Eu cred că este un personaj care există în noi toţi, cel care zice „Altfel! Rupe şi ieşi din viaţa asta!”, de care nu eşti mulţumit.  Simţi că eşti în stare să trăieşti altfel, în altă zonă, pe care n-o ai sau căreia nu i-ai acordat spaţiu. Aici e vorba despre dragoste. Femeia din spectacol n-a trăit o poveste de dragoste şi iată că brusc o trăieşte, dar n-o poate trăi din plin, pentru că în jurul ei s-a construit deja altă viaţă. Acolo e un soţ deja, şi un copil, şi o casă, şi multe alte lucruri şi amintiri care definesc o familie. Odată ce te-ai aşezat în viaţă, e foarte greu să rupi, s-o iei în altă direcţie.

A.B.: Sunt momente în viaţă când eşti la limită. Pentru ea, limita e dorinţa plecării. Pentru alţii, limita e singurătatea. S-au săturat de ea şi vor să facă ceva să iasă din ea. Limita ei este momentul când se descoperă pe ea însăşi printr-o iubire. Descoperă ce spune: „Eu nu sunt eu. Eu n-am fost niciodată eu în casa asta.” Ea a trăit de pe o zi pe alta, cum de foarte multe ori trăiesc mulţi dintre noi în anumite perioade, în speranţa că într-o zi se va întâmpla ceva, o minune, care nu trebuie să fie neapărat un fapt pozitiv. Pentru ea, dragostea care o scoate din ritm este şi un fapt dramatic. O făcea să găsească ce e mai bun şi mai frumos în ea, ceva ce ea credea că are.

Ţi-e greu să faci rolul?

A.B.: Mi-e foarte greu acum, de când am început să joc spectacolul. Sunt foarte nefericită, pentru că l-a repetiţii am găsit tonul ei, vocea ei, dar la spectacol m-am trezit pur şi simplu cu altă voce, o voce de cap, care n-avea nici o legătură cu mine şi cu felul în care îmi văd eu personajul. M-a surprins total neplăcut emoţia puternică pe care am avut-o la premieră şi pe care n-am putut s-o stăpânesc aşa cum voiam eu s-o stăpânesc. Aştept să avem cât mai multe reprezentaţii, ca să se aşeze, să fie aşa cum era la repetiţii.

Cât aţi lucrat efectiv pe scenă?

A.B.: Iniţial, am zis că în două săptămâni scoatem spectacolul. Dar am lucrat mult mai mult.

P.K.: Cam două luni şi jumătate, în primăvară. Şi încă două săptămâni după vacanţa de vară.

De ce aţi ales formula teatru-film?

P.K.: În film, care e interesant de văzut separat, este cu totul altceva. Urmăreşti personajul şi te cine ar putea fi întrebi această femeie, ce i se întâmplă, asta pentru că filmul îţi oferă doar un   minim de informaţii. O vezi cum se comportă în casă. Încetul cu încetul, începi să descifrezi, dar fără să ştii exact ce şi cum. E o privire exterioară, care îţi sugerează nişte lucruri. Gândul a fost să vedem cum putem cupla privirea exterioară – când vezi personjul într-un spaţiu anume, la el acasa – şi ce se întâmplă în interiorul lui, în aceeaşi situaţie. Cel mai interasant mi se pare că, deşi există două planuri sau două perspective, acolo tot mai rămâne ceva nespus. E un al treilea plan, care rămâne, cumva, în ceaţă, care cred că e secretul din noi.

Am văzut aceeaşi actriţă în film şi pe scenă, pe viu, jucând la un metru de mine. Dar erau două fiinţe diferite.

P.K.: Aşa se întâmplă. Când începi să vorbeşti, să spui ce se petrece în interiorul tău, devii automat altul decât cel care tace. Pe scenă, face o confesiune îşi exteriorizează lumea ascunsă, ceea ce o face să fie altfel decât cea pe care o vedem în film.

Parcă vedeam două fiinţe diferite şi în acelaşi timp parcă era una singură.

P.K.: Eu cred că asta suntem. Ne schimbăm foarte, foarte des, în funcţie de împrejurări, în funcţie de persoana pe care o întâlnim. Numai că în viaţa de zi cu zi astfel de schimbări nu se evidenţiază. Tu le simţi şi le ştii şi rămân secretul tău.

A.B.: Sunt îndrăgostită de acest spectacol.

Dar ţie ce roluri îţi plac, ce cauţi ca actriţă?

A.B.: Căutam aşa ceva, de exemplu. E prima oară când fac ceva de genul ăsta, ceva în care să mă simt cu adevărat eu. Rolul mă face să mă simt femeie. Majoritatea rolurilor din trecut erau alcătuite din ciudate, personaje problematice. Aici avem o femeie care iubeşte. Eu cel puţin n-am primit aşa ceva până acum şi povestea m-a cucerit cu totul.

Altfel, îmi place foarte mult să fac comedie. Pe de altă parte, angajaţii unui teatru nu pot refuza roluri. Iar în afara Teatrului Bulandra de obicei am făcut ce mi-a plăcut. Mi-ar plăcea foarte mult să joc Shakespeare, Cehov (pateticul şi obositul, cu roluri dorite de toate actriţele) sau Ibsen şi Strindberg.

Revenind la spectacol, oare el accesează mai mult o anumită zonă din spectator, zona raţională sau zona emoţională?

A.B.: În funcţie de fiecare spectator. Poate vin în sală oameni care au trecut prin aşa ceva, deci pentru ei povestea e intens emoţională. Bănuiesc că majoritatea celor cu viaţă de cuplu au trecut, la un moment dat, printr-o dorinţă de altcineva, au avut gândul de pleca sau de a-şi face o viaţă nouă. Vii la spectacol şi-ţi aduci aminte.

P.K.: Eu cred că e un spectacol pentru femei în primul rând. De aceea m-am şi apucat de material. Nu m-a interesat atât toată nebunia cu adulterul, cât portretul unei femei.

Acest portret se creează într-un ritm special.

P.K.: În repetiţii, era fantastic când ALINA reuşea să oprească timpul în loc. Se ajungea la o dinamică, la un ritm care-mi dădea senzaţia că timpul e oprit. Mi-aş dori acelaşi lucru de la spectatori – încetul cu încetul, să se termine exteriorul, adică lumea pe care o aduce fiecare din afară înăuntru în sala teatrului şi să intre în ritmul delicat al spectacolului. Ritm pe care mi-e greu să-l definesc. Nu e clar, nu e ca o diagramă pe care s-o pot desena, e un ritm ce trebuie să fie foarte imprevizibil, pe care să nu-l ştiu, să nu-l pot intui, ci pur şi simplu să mă las doar în el. Ceea ce nu e atât de uşor.

Dar ce avantaje şi ce dezavantaje comportă teatrul numit minimalist?

A.B.: Pentru mine, dezavantajul este publicul care stă foarte aproape de mine. La repetiţii, sala era goală, Peter era undeva în spate, iar au aveam un gol imens, care mă ajuta să intru în forţa şi lentoarea spectacolului. Ăsta a ritmul lui.

P.K.: Dacă nu nimereşti, un spectacol de teatru minimalist poate să derapeze mult mai tare decât un spectacol care are „un intreg sistem de siguranţă”. Îţi cere mult mai multă precizie. Dacă n-o ai, spectacolul cade, căderea devine vizibilă şi nu ai plasă.

Teatrul nostru de azi cum vi se pare?

A.B.: Eu n-am mai fost de mult pentru că stau cu copiii. Pe de altă parte, nu m-a mai atras nimic. Dar poate sunt şi spectacole bune şi nu le-am mai văzut eu.

Dar pe tine ce fel de teatru te interesează?

A.B.: Cel care înseamnă un act artistic de calitate, propus de cineva care crede în ce face. Atunci, mă duc, indiferent că trebuie să stăm pe două sârme sau sau că e teatru clasic. Dar trebuie să fie o propunere adevărată, nu una făcută doar de dragul de a fi interesant. Altfel, îmi plac foarte mult spectacolele lui Radu Afrim şi ale lui Ducu Darie, care este într-o zonă mai clasică decât primul, dar şi ale lui Silviu Purcărete. Mi-ar plăcea atât de mult să lucrez cu el…

N-aţi colaborat niciodată?

A.B.: Nu, din păcate. Peter  a făcut o asistenţă la el, în Ungaria. Eu i-am văzut spectacolele când au venit la Bucureşti. Regret foarte tare că încă n-am văzut „Faust” de la Sibiu.

Revenind, îmi doresc să fac cât mai multe spectacole cu Peter. Îmi place foarte mult cum lucrează.

Ce zone din teatru te interesează, Peter?

P.K.: Fiecare poveste cere o zonă. Şi în teatru, şi în film îmi place să mergem într-o zonă anumită întotdeauna în funcţie de poveste. Dar nu am o preferinţă stilistică în care să „îngrop” orice poveste.

Cum s-a schimbat percepţia asupra lumii teatrului de cânt aţi terminat şcoala?

A.B.: Foarte mult, în ce mă priveşte. Din ultimul an de facultate, totul a devenit din ce în ce mai trist. În facultate a fost foarte frumos, perfect chiar, iar noi am fost o promoţie foarte bună. Dar parcă mi-e ciudă că nu ne-au zis cât de greu e după facultate şi cât de neadevărat devine totul… Replica din „9 grade la Paris” mi se potriveşte mie, actriţa la Teatrul Bulandra  -„Eu nu sunt eu, eu n-am fost niciodată eu în casa asta” – încă de la primele spectacole. În general, n-am făcut lucrurile pe care simţeam că le-aş putea face. Aşa a fost să fie. Prin urmare, cred că aşa a trebuit să fie. Lucrurile se întâmplă atunci când trebuie să se întâmple.

Dar fascinaţia?

A.B.: A avut şi ea multe ritmuri. Afost ca la Nina Zarecinaia din „Pescăruşul”: începe sus, mai coboară, iar urcă, oscilează mereu.

P.K.: Aş merge înapoi până în clasa a V-a, a VI-a, când a început teatrul pentru mine. Era o chestie foarte simplă: însemna lucru şi comunitate. Lucrul se întărea şi în şcoală şi el îmi lipseşte, cumva, acum. Mie îmi place să cred că teatrul trebuie să fie lucru de zi cu zi, plus impresia că lucrezi într-o comunitate şi totul merge înainte. Şi nu ştiu care este teatrul care-ţi oferă acest sentiment, pe care l-am avut şi în şcoală, şi în timpul facultăţii, când nu conta exteriorul, ci contau lucrul şi raportul cu piesa, cu literatura.