„Teatrul este insuportabil dacă este redus doar la spectacol. Nu sunt suficiente meşteşugul, precizia, plăcerea de a născoci. Nu sunt suficiente nici măcar solidaritatea, sentimentul datoriei, colegii. Nu sunt suficiente nici conştiinţa plăcerii sau a cunoaşterii pe care o trezim în spectatori. Toate acestea la un loc sunt teatru, reşedinţa noastră privilegiată, zidul care ne protejează şi ne înconjoară.
Unde vrem să ajungem atunci când ne ridicăm în vârful picioarelor în faţa propriului zid? La ceea ce se află mai sus sau la ceea ce se află mai departe?”
Răspunsul la această întrebare pe care Eugenio Barba şi-o adresează sie și celorlalți este, în fond, drumul pe care l-a străbătut de la înființarea Teatrului Odin și până astăzi, este și drumul parcurs cu el însuși, cu trupa, cu actorii… Iar textele pe care el le-a publicat de-a lungul timpului au fost adunate în volumul Teatru. Singurătate, meșteșug, revoltă, apărut acum și în România, la Editura Nemira, în colecţia de teatru Yorick. Şi care este lansat la Sibiu, la Festivalul Internaţional de Teatru, în prezenţa autorului. Sunt douăzeci și opt de texte scrise între 1964 și 1995, ani care îi configurează traiectoria de regizor la Odin Teatret. Și, așa cum subliniază Lluis Masgrau în prezentarea volumului, „sunt texte scrise în perioade îndepărtate între ele, care focalizează neliniști și subiecte diferite”.
Urmând un traseu cronologic, capitolele desfășoară un fel de istorie a teatrului ultimei jumătăți de secol, privite din perspectivă personală. O istorie a teatrului mai degrabă subiectivă – a teatrului și a propriului teatru, cel din exterior și cel din interior deopotrivă – o istorie care a început, ca un blestem cald și bun întâmplat într-o noapte magică în teatrul din Epidaur și a continuat apoi cu „frânghia lui Eigil” (pe care o veţi descoperi citind volumul publicat de Nemira), mergând până astăzi… când Teatrul Odin reprezintă el însuşi o şcoală şi o istorie. Şi totul a început în primăvara lui 1958, la momentul la care Eugenio Barba avea 22 de ani şi, lucrând în Norvegia sudor, călătorea prin Turcia şi Grecia. Într-o noapte, printr-o întâmplare (?!), a dormit sub cerul liber, undeva, în Grecia… Dimineaţa a descoperit că era teatrul Epidaur. „Nu am simţit dorinţa de a mă întoarce ca turist în locurile în care am trăit o iluminare.”, avea să mărturisească el. „Epidaur, care e cel mai mare vaporaş din piatră, nu este pietrificat; este acţiune chiar şi în imobilitatea lui. În amintirea mea, pietrele acelea continuă să viseze şi confirmă visul meu că Epidaur este în viitor.”
Anii au trecut şi Teatrul Odin s-a născut şi a devenit grup. Odin oare este un merit sau rod al hazardului ori al norocului, se întreabă Barba. Răspunsul, fie că trebuie sau nu găsit, este conţinut de însăşi existenţa teatrului. „Un grup rămâne în vigoare atâta timp cât nu se adaptează propriului timp. O atitudine pe care mulţi o consideră boală a copilăriei.”
Apoi, secretul ar mai fi acela că Odin şi-a căutat în permanenţă drumul. Că niciodată n-a crezut că a aflat răspunsul. Din satele din sudul Italiei şi până în Chicxulub, Yucatan, Mexic, din Holstebro, micuţul lor orăşel, şi până în Peru sau Venezuela, Odin a căutat mereu noi şi noi începuturi. Ritmuri vechi, poveşti vechi, lumi întregi pe care nu le-au lăsat să apună sau pe care le-au scos din uitare, făcând „troc” între istoriile locului şi spectacolele proprii pe care le purtau pretutindeni.
La întrebarea de ce continuă să mai facă teatru, Barba ar răspunde: „transcendenţa”. Şi explică…
„Cuvântul transcendenţă, care te duce cu gândul la cer şi la infern, pe mine mă face să mă gândesc mai ales la Ayacucho, oraşul din Anzii Peruvieni, care a trăit mulţi ani în menghina unui război civil nemilos. (…) Acolo am cunoscut grupul teatral Yawar Sonko pe care n-am să-l uit niciodată. Doar trei actori. La început, cu vrreo doi ani înainte de a-i întâlni, erau cam douăzeci. Între timp, unii plecaseră cu rebelii, alţii fuseseră ucişi. Alţii trimişi la închisoare. Iar alţii erau „desaparecidos”, dispăruţi. Cei trei care rămăseseră continuau să se dedice teatrului. Spectacolul lor era grosolan, simplist, construit pe schema bine-rău… Dar curajul lor generos, aproape sincigaş, de a salva, prin teatru raporturile care ţin de normalitatea vieţii civilizate a rămas pentru mine exemplul prin excelenţă al unui teatru care transcende. Când i-am întrebat de ce riscau atât numai ca să adune câţiva inşi, m-au privit miraţi: „pentru că şi aici trebuie să poată exista un teatru normal.”
Print
desigur ca aceasta ar fi o invitatie de a citi cartea, care sunt convins ca e extraordinara. Eu am vazut doar un spectacol, Inchisoarea de oase. A fost un spectacol ciudat, asa cum putin inghit, dar care a reusit sa-mi transmita starea de hazard sugerata de ce faceau Iona, Kafka si alti prieteni de-ai regizorului danez. Spectacolul nu-si propune sa oripileze prin ceva, dar o face. Actorii, majoritatea in varsta, nu au atitudine de batrani, nici macar de batrani senili, mai degraba de nebuni. Muzica e dementiala, si la propriu si la figurat si e facuta live de absolut toti actorii, care sunt si muzicieni desavarsiti. Ai impresia ca ai intrat in Infern, iar versete biblice rasturnate ca sens, si insertiile de muzica bisericeasca sunt ca niste vagi ecouri ale sperantei intr-un spectacol care prin scenografie sugereaza ideea de parastas. O experienta interesanta, mai putin flamboianta ca scenariu si ca joc. Actorii au roluri egale, se completeaza reciproc. E mai aproape de ceea ce numesc eu arta, si are si ceva modern in ideea de imersiune a spectatorului in spatiul piesei.