Teatrul pentru copii, singurul drum posibil

E actriţa cu cea mai frumoasă voce de copil din câte a cunoscut teatrul pentru copii la noi. Toate personajele din basme au cunoscut-o şi toţi copiii care au intrat vreodată în Teatrul „Ion Creangă” au întâlnit-o şi au îndrăgit-o. O poveste cu şi despre Alexandrina Halic…

Vă propun să începem cu povestea vieţii dumneavoastră. Cum a început drumul?

A început cu teatrul radiofonic. M-am născut undeva în Banat. Copilăria mea s-a petrecut într-un orăşel care se numeşte Bocşa, unde n-aveam teatru. Din fericire mai veneau în turneu cei din Timişoara sau cei din Reşiţa. Dar exista teatrul radiofonic. În copilăria mea am descoperit că există mari actori, nişte voci minunate pe care le-am potrivit mai târziu persoanelor. Atunci am descoperit-o atunci pe Silvia Chicoş, Luiza Derdelian, Victoria Mierlescu. Actriţe care jucau roluri de copii. Apoi am descoperit că există Vraca, Manolescu, m-a fermecat Beligan, nu-l cunoşteam, nu ştiam nici măcar cum arată, nu văzusem încă nici un film cu el. O pleiadă de voci minunat. Cu toate mă întâlneam la radio. Erau scenarii făcute pe îndelete, care ţineau cam câte două ceasuri, lumea nu se grăbea atunci, nu punea altceva în loc. Atunci m-am îndrăgostit prima data de teatru. N-am sperat să ajung vreodată să joc şi eu şi mai ales să am onoarea să fiu partenera lor. Am jucat în „Vrăjitorul din Oz” alături de Clody Bertola, am jucat alături de Gina Patrichi sau de George Constantin. Pe vremea când am dat eu examen Institutul se limita numai la Facultatea de Actorie. Am dat, am intrat din prima, dar pe urmă se punea problema, dacă să rămân sau nu să termin această facultate pentru că aveam un metru şi jumătate şi o voce de copil şi se gândeau ce am să joc eu mai târziu… Dar între timp s-a înfiinţat Teatrul pentru copii. Nu chiar un teatru de sine stătător, ci o sală pentru copii. Studentă fiind am început să joc pe acea scenă încă din anul III de facultate. Asta se întâmpla în Sala Eforie unde acum e cinemateca. Apoi s-a înfiinţat chiar Teatrul Ion Creangă. Din toamna anului 1961 fac teatru pentru copii.

Să ne întoarcem în copilărie. Cum aţi descoperit poveştile? Cum vă amintiţi Crăciunul?

Unul dintre Crăciunurile de care îmi amintesc, nu ştiu dacă a fost primul care mi-a rămas în memorie. Un brad, care mirosea a brad. Pe care mama a pus nişte fulgi înşiraţi pe crengi. Aveam nuci poleite, erau agăţate şi mere, iar în vârf era o stea. Eu şi sora mea, sub brad, şi cadourile. Printre cadouri erau nişte păpuşi din celuloid. Foarte frumuşele. Şi de care ne-am bucurat grozav, grozav… Dar acest cadou care m-a bucurat în seara aia mi-a adus şi o mare tristeţe. Ca să vezi ce înseamnă curiozitatea şi gesturile necugetate de copil… Nu mai ştiu dacă în prima sau a doua zi de Crăciun s-a întrerupt curentul. Şi mama a aprins o lampă veche de gaz. Pentru mine era un lucru foarte interesant lampa aia de porţelan, cu glob de sticlă. Mă fascina. Am luat păpuşa şi am vrut să văd ce se întâmplă şi am pus-o chiar în capătul globului de sticlă. Şi într-o secundă păpuşa a luat foc. S-a aprins, s-a topit. A fost o suferinţă atât de mare şi cred că m-a lecuit pentru o vreme să fac lucruri al căror sfârşit nu-l cunoşteam.

Am crescut într-o casă în care în familie exista un preot. Şi aveam un mic altar, icoane, sărbătorile erau religioase. Mergeam la biserică de Crăciun, ascultam Liturghia şi cred că mi-a rămas multă vreme în suflet nevoia de religiozitate a sărbătorii. Acum din sărbătoare a rămas numai dorinţa nemăsurată de a aduna… Se aleargă prea mult după îndestulare şi religiozitatea a rămas undeva în urmă. Or, în copilărie aveam momentele de reculegere, era o sărbătoare de familie, mirosea a cozonac, era o altă linişte… N-ar strica să avem iar momentul de răgaz spiritual. Să ne întrebăm cine suntem, cu ce suntem de folos celorlalţi, cum să ne apropiem de ei…

Teatrul pentru copii e un loc binecuvântat. Şi cei care au trăit mulţi ani în teatrul pentru copii înţeleg asta. Pentru că trăieşti zi de zi printre copii. Şi nu se poate să nu primeşti energia lor. Iar reacţiile lor din sală sunt un barometru pentru un creator de teatru. E o lume specială. În afară de tot ce primeşti de la copii – energia asta care te ţine tânăr – eşti pus în situaţia de a crea ceva deosebit faţă de teatrul de adulţi. Copiii au nevoie de altă înţelegere, nu suportă atât de multe cuvinte pe lângă, au nevoie de verb, de acţiune, toate lucrurile astea le înveţi în timp. Şi toţi cei care fac teatru pentru copii le ştiu. Sunt nişte secrete pe care trebuie să le cunoşti, altfel nu poţi. E nevoie de un anumit timp în care poţi să le ţii atenţia trează, pe urmă îi pierzi. Cei care nu se simt frustraţi că nu reţin copiii numele lor după ce au ieşit din sală şi că pentru ei nu există decât personajul pe care actorii l-au interpretat, aceea sunt fericiţi în teatrul pentru copii?

V-a părut rău vreodată că aţi ales drumul ăsta sau că drumul ăsta v-a ales?

N-am avut timp să mă gândesc la asta pentru că atunci a fost singurul drum posibil. Acum mă bucur că a fost singurul drum, mă bucur că am ajuns în lumea asta. Atunci era singura cale pe care puteam păşi. Dar dacă cineva mi-ar oferi să o iau de la capăt şi mi s-ar oferi şi cealaltă şansă, pentru că am cunoscut-o pe asta n-aş vrea s-o aleg pe cealaltă. Sigur că nu pot să nu recunosc că orgoliul de actor e mai satisfăcut într-un teatru pentru adulţi… La copii nu există decât povestea de pe scenă. Cât de bine ai ştiut să le-o dai. Ei n-o să ştie niciodată ce drum ai parcurs până când ai ajuns la performanţa respectivă, nici nu-i interesează.

Care e cel mai frumos dar sau compliment pe care vi l-a făcut un copil?

Joc într-un spectacol care se numeşte „Când jucăriile spun pa”. Jucăria pe care o joc eu e un şoricel de tablă cu cheiţă, o jucărie demodată, se şi spune, e a părinţilor jucăria, e moştenită şi e în mare suferinţă… Are multe întrebări dureroase, cine mai are nevoie de un şoricel cu cheiţă… De fiecare dată e câte un copil în sală care strigă „Eu te vreau!” Tot spectacolul îi duce de fapt în acel punct în care să scoată o jucărie din impas cu dragostea lor… Mi s-a mai întâmplat, jucând o fetiţă în „Mary Poppins”, ca un băieţel cu mama lui să vină la sfârşit de spectacol, plângând, că el vrea să merg acasă la el… Nu ştiam cum să-l împac. I-am spus că n-am unde să dorm, mi-a zis că-mi face un pat special… M-a pus să-mi scot ochelarii, ca să recunoască imaginea mea de pe scenă. Până al urmă l-am convins că n-am periuţă de dinţi şi că e o oră târzie şi n-am de unde să cumpăr. L-am minţit, dar ce puteam face. Cât de frumos pot să intre în poveste!

Cât de mult sau ce anume s-a schimbat în felul de a reacţiona al copiilor de la debutul dumneavoastră şi până azi?

Ceva s-a schimbat şi foarte mult nu s-a schimbat. Nevoia de poveste există, simt nevoia de justiţie, ei pedepsesc chiar din sală personajele negative, vor ca binele să învingă răul. Nevoia de emoţie de comunicare afectivă, sunt la fel ca şi atunci. Cred că trăiesc însă într-un alt ritm. Tot ce-i în jur i-a învăţat că se trăieşte repede, că trebuie să aduni mult în foarte puţin timp.

Ce vă deranjează cel mai tare la lumea teatrului în acest moment?

Tirania regizorilor. Vorbesc în general, nu de teatrul pentru copii. Regizorii vor să-şi spună cuvântul în faţa scenariştilor, a actorilor. Nu e rău, dar să nu fie numai asta. Sunt prea multe spectacole care exprimă doar punctul de vedere al regiei, iar actorii rămân nişte simpli executanţi, câteodată anonimi, în faţa ideilor regizorului. Îmi doresc şi altfel de teatru… în care actorul să trăiască.

Ce este pentru dumneavoastră teatrul?

În afară de familie, pot să spun că e însăşi viaţa mea. Am o vârstă la care bunicile stau acasă şi-şi cresc nepoţii. Dar eu nu pot să mă despart de teatru. Am renunţat la o viaţă tihnită de bunică pentru ca să mai pot rămâne în teatru. Simt că s-ar sfârşi ceva foarte dureros pentru mine în clipa în care n-aş mai putea să joc.