Teatrul prost nu l-aş deszăpezi niciodată

Zi banală într-un oraş moldav îngheţat. Cu o plasă de carne în mână, traversează strada într-un slalom printre maşinile neechipate cu cauciucuri de iarnă. Îmi întinde mâna şi fac cunoştinţă cu una dintre puţinele persoane care vorbeşte despre buturele de porc şi despre Dostoievski cu aceeaşi plăcere şi exactitate: actorul şi regizorul Ion Sapdaru.

Accentul nu trădează mare lucru, poate ceva bonomie estică.

V-aţi născut în Transnistria. Român, moldovean, rus?  Confuzie pentru unii, ca la Ivan Turbincă?

Bunelul meu avea o vorbă. De fiecare dată când îl întrebam când era mai bine, sub români sau sub ruşi, spunea că era bine când au plecat românii şi nu veniseră încă ruşii. Satul meu e ultimul sat românesc, peste drum începea Imperiul Răului. Trăiam într-o zonă frumoasă şi extrem de nefericită, la margine de imperiu.

Cum era copilăria la margine de imperiu?

O invidiam pe mama când ne citea poveşti. Nu ne puteam explica cum din foile alea scoate imagini cu zmei în mintea noastră. Am invidiat-o până am început să citesc. După ce am terminat de învăţat alfabetul, am mers la bibliotecară şi ea mi-a dat o carte cu poveşti nemuritoare care mă emoţionează şi acum. Simţeam că mi-am asumat o parte din rolul mamei când am inceput să le citesc din acea carte fraţilor mai mici.

Apoi, am trecut repede de la postura de clovnul clasei la postura de conducător al cercului dramatic.

În clasa a 9-a, profesoara de limbă rusă mi-a dat să citesc Livada cu vişini de Cehov. Nu mi-a plăcut. Mă enervau boierii care se chinuiau mereu, îmi plăcuse doar Lopahin, cel ce a tăiat livada.

Şi noi aveam în sat o livadă pe malul Nistrului, cu meri ciudaţi şi cu fântâni în care când venea Nistrul lăsa peşti. Asta era prima mea imagine despre Rai. Profesoara m-a întrebat ce-ar fi dacă ne-ar tăia livada din sat, cum a făcut Lopahin. Întrebarea m-a dat peste cap şi atunci mi-am dat seama că nu era vorba doar de meri sau vişini. Mai târziu, un coleg, Petrică (îl cheamă ca pe băiatul meu), care a ajuns preşedinte de C.A.P., a taiat livada şi a plantat tutun şi pătlăgele. Îmi spuneau mereu că tutunul şi pătlăgelele merg bine pe la noi, băi băiete. Cam atât de puternic putea fi în acele locuri spiritul lui Lopahin.

Aşa m-am format, cu astfel de întâlniri care mă puneau pe mine sub semnul întrebării. Cum spunea Cehov că sarcina fiecărui om este stoarcerea în fiecare zi măcar a câte unei picaturi de sclav din noi. Mulţi rămân vegetali, nu storc sclavul din el, ci îl îngraşă.

Consideraţi că aţi stors sclavul din dumneavoastră?

E un proces continuu.

V-a ajutat faptul că sunteţi moldovean sau dimpotrivă? E ceva identitar în abordare?

Şi da şi nu. În România, de multe ori când mi-era lumea mai dragă, mi se reamintea că sunt basarabean. Am avut o discuţie cu Magdalena Boiangiu (Dumnezeu s-o ierte, că era o femeie zdravănă!) care scrisese într-o cronică la Mincinosul de Goldoni, în paranteză după numele meu, că sunt originar din Basarabia. De ce era necesar? Langă, avea o cronică despre Dabija şi nu scria că el e originar din oraşul Bicaz, spre exemplu…

Dar m-a şi ajutat. Un basarabean sau un moldovean a supt ca viţelul la două ţâţe.

Pe de-o parte e formţia rusă, dostoievskiană, cu plonjonul în tenebre şi scandal şi pe de altă parte e construcţia mioritică, împăcarea milenară cu soarta (care mie îmi displace profund). Identitatea este duală.

Şi identitatea asta duală v-a trimis în capitala imperiului, la Moscova, un fel de Mecca a teatrului?

Da, eu credeam că sunt foarte bun. După băncile şcolii am făcut Facultatea de Teatru din Chişinău şi după armată am făcut institutul VGIK. La Moscova am intrat in 1985, când colosului rus incepeau să i se topească picioarele. Am nimerit în tot acel tumult. Ruşii din Moscova se deosebesc de cei de la marginile imperiului; la margine toate lucrurile sunt mai îndoilenice. Am nimerit în perioada teatrelor de legendă ruseşti şi a marilor spectacole invitate. Motoarele culturii ruse erau turate la maxim în acea perioadă. Eram un puşti care, deşi pus la curent cu ce se întampla acolo, trăia un şoc. Nu ştiu dacă dormeam 5 ore legate zilnic în acea perioadă, în acea nebunie. Ministerul Culturii  de la ruşi din acea perioadă finanţa puternic arta, astfel ne-am putut întâlniri cu Kieslowski, Milos Forman sau Abuladze. Abia după ce am terminat ne-am trezit că trebuie să facem şi noi ceva.

De unde pasiunea pentru Ion Creangă?

Ia uită-te: trei femei tinere iau o femeie bătrână şi o dau cu capul de pereţi şi îi mai şi bagă un ac în limbă. Soacra cu trei nurori. E Regele Lear dacă vrei. Iniţiera lui Harap-Alb nu e altceva decât Hamletul românesc. În Povestea poveştilor Dumnezeu trece pe acolo şi blagosloveşte câmpul cu bărbăţii. Cruzimea lui Creangă mi se pare aproape de ceea ce îşi dorea Antonin Artaud.

Aţi luat firul înapoi şi aţi ajuns la tradiţii. Câţi bani mai fac tradiţiile în societatea de azi?

Tradiţiile nu mai fac niciun ban. Trăim într-o uniformizare şi într-o simplificare. De la Beijing la Paris barurile arată la fel, apeşi aceleaşi butoane, fumezi acelaşi Pall Mall şi bei aceeaşi cafea din acelaşi aparat global. E visul americanului de a recunoaşte şi interacţiona doar cu ceva cunoscut.

Sunteţi împotriva globalizării şi uniformizării. E ceva programat în spectacolele dumneavoastră?

Uniformizarea mă înnebuneşte. Şi Ivan Turbincă şi alte spectacole ale mele sunt programate. Trag de mâneci pe cei care le mai au că avem un popor şi nişte tradiţii extrem de interesante. Ivan nici nu e rus măcar, deşi au fost unii care au văzut pe Putin în Ivan Turbincă şi pe Barack Obama ca fiind Moartea. E o suprainterpretare tâmpită. Nu  vreau să dau nume, dar mă enerveză mulţi bucureşteni care sunt de o tristeţe infernală. Dacă îi loveşti în autobuz şi apoi iţi ceri scuze, te săgetează cu o privire turbată. Greu să le dai umor sănătos ăstora. Poate mulţi corporatişti gusta problemele homo puse cu succes de alţi creatori.

Vă deranjează acest mod de a face teatru? Se spune că hârtia suportă multe. Ce nu suportă sau nu ar trebui să suporte scena?

Unii creatori sunt doar produse de marketing. Alţii îşi transpun propriile probleme în scenă, lucru cu care nu sunt de acord. Şi Ceaikovski era homosexual, dar nu pentru asta îl iubim noi. Suprimarea şi autocenzura te pot trimite mai adânc decât la o sexualitate recurentă, care pe mine unul m-a plictisit. Cred că în momentul care devii militant şi încerci să impui ceva ce ţine de zona intimă a fiecăruia ai o problemă. E o exhibare amestecată cu marketing, dar fiecare face teatru cum crede. Eu nu vreau să abdic de la Aristotel şi de la bun-simţ.

Pentru unii, atât Aristotel, cât şi bunul simţ pot fi limitative…

Teatrul nu este Biserică. Biserica are sarcina de opri şi sancţiona derapajele morale. Teatrul este o ocupaţie, nu este nici ceva perfect sau ceva absolut. Credeam în absolutul teatrului când eram tânăr, dar cu timpul te vindeci şi de asta. Cel mai greu lucru a fost să recunosc că nu sunt geniu. Pe urmă, toate s-au aşezat. Fiecare artist trebuie să pornească aşa. Am întâlnit un puşti, sculptor, care la o beţie a spus că Brâncuşi e un rahat. Atunci mi-a venit să urlu din rărunchii mei de moş, dar brusc mi-a picat fisa. Dar daca Brâncuşi a început tot prin a spune despre Michelangelo că e un rahat? Fiecare artist are nevoie să se hrănească din impresia genialităţii sale.

Eugen Ionescu e mare şi pentru ca a spus în Rinocerii, la întrebarea ce li s-a întâmplat?, a răspuns că au început să se ia în serios. Mulţi creatori tineri consideră că de la ei porneşte totul. Nici măcar nu e vorba de acea hrană a genialităţii, ci de excluderea oricărei alte voci. Prea au inceput să se ia în serios. Unul din scopurile mele este să nu mă iau în serios. E cel mai bine pentru că oricât de multe ori ai spune miere, în gură nu se face mai dulce.

Geniul evită reţeta sau îi găseşte forma perfectă?

Nu sunt împotriva reţetei. Teatrul e ca fotbalul. Ştim regulile, ştim porţile, ştim că echipele trebuie să dea goluri. Ne uitam pentru a vedea cum şi cine. La fel şi în teatru. Teatrului i s-a furat lumina, bogaţia, strălucirea, spectaculosul. I-a ramas actorul şi povestea într-o căsnicie efemeră. Aici poate fi absoluta saturaţie de a face teatru. Oamenii vin şi plătesc pentru o emoţie care se consumă în faţa lor. Plus că teatrul ar trebui să şi educe. Nu tezist, ci ca întâlnire culturală.

Dacă vorbim de teatrul ca educaţie, accesul la educaţie până la un anumit nivel este gratuit. Ar trebui să fie gratuit accesul la teatru?

Absolut. Măcar până la o anumită vârstă. Costurile nu ar fi mari, când te gândeşti că un bilet la teatru e cât un pachet de ţigări. La Botoşani de exemplu, sau în oraşele în care se face teatru în rândul elevilor, se vede formarea unui public tânăr care nu doar socializează, ci este pretenţios şi deştept. Am văzut spectacole senzaţionale cu liceeni care îi bat la fund pe actori. Şi îi bat bine…

Vă place să lucraţi cu actori tineri sau actori mai puţin cunoscuţi…

Da, pentru că m-am plictisit ca munca mea să fie 80% suflat în fundul unor actori mari. Mereu trebuie să îi laud ce vedetă mare sunteţi ca să îi conving să facă nişte lucruri simple. Cei tineri au  poftă mai mare de teatru şi e normal să fie aşa, sunt mai puţin blazaţi.

Pentru că tot am ieşit de sub incidenţa codul galben de ninsoare, pe cine sau ce aţi lăsa înzăpezit din teatru?

Aş arunca un camion de zăpadă peste cronicarii snobi care se întrebau de polka din Ivan Turbincă, de parcă dansurile şi melodiile au origine controlată, ca vinul şi de parcă Luluţa şi cu Guliţă din Chiriţa lui Alecsandri nu dansau tot polka. Aş vrea să se aşeze multă zăpadă şi peste teatrul prost.

Care ar fi acela?

Cel în care nu pot decodifica pisica neagră în camera neagră care nici nu există, dar care regizorul încearcă să mă convingă că există şi îmi înfundă insistent câte zece simboluri pe minut. Teatrul se poate întâmpla oriunde şi nicăieri, iar metafora iese singură din poveste. Orice mediere a unui cifru între poveste şi receptor incleiază relaţia. Teatrul prost nu l-aş deszăpezi niciodată.