Eram în primul an de facultate când am citit (prima şi ultima dată) „Însemnări din subterană” şi „Satul Stepancikovo”. Neavând o lectură recentă a celor două scrieri – romane, cum au căzut de acord specialiştii că ar fi – n-aş putea spune acum exact de ce am avut impresia că sunt nişte texte cu un aer suprarealist, rod al unei minţi şi, mai ales, al unei imaginaţii care nu are nimic în comun cu cel care a scris „Fraţii Karamazov”.
Acum, după ce am văzut „Însemnările unui necunoscut”, spectacolul regizat de Alexandru Darie la Teatrul Bulandra, pornind de la o dramatizare după „Satul Stepancikovo”, impresia de la lectura de acum mai bine de zece ani a rămas aceeaşi, ba chiar s-a întărit. „Firul”, unul singur, dar rezistent, care leagă această scriere din tinereţea lui Dostoievski cu „Fraţii Karamazov”, ultimul său roman, îl văd acum şi graţie acestei montări: „firul” este o nelinişte înnebunitoare, iscată din suferinţă şi, mai mult, din neînţelegere. Neliniştea, angoasa rezultată din neînţelegerea unor atitudini, alegeri, întâmplări şi fapte, pare a fi starea căreia regizorul a ales să-i subordoneze fantastica şi trista poveste a lui Foma Fomici Opiskin şi a nesăbuitelor sale rubedenii, dacă-mi permiteţi această parafrază. Poveste cu multe necunoscute sau numai cu necunoscute, pe care spectacolul de la Sala „Toma Caragiu” a Teatrului Bulandra şi-o adaugă în repertoriul ce se adresează publicului antrenat, poveste ce mizează pe spaţii goale care nu se umplu, fie pentru că montarea a fost concepută aşa, fie pentru că la mijloc se află, cum sunt de părere anumiţi critici, eşecul intenţiei regizorale de a se transmite inteligibil.
Personal, nu mă număr printre adepţii ideii (care, de altfel, ţine de spiritul unor epoci apuse) că un obiect estetic, deci şi spectacolul de teatru, trebuie să conţină răspunsurile la întrebările pe care le enumăr. Cred, ca aproape toţi spectatorii de formaţie umanistă de azi, că o creaţie scenică este un furnizor de poveste, de emoţie şi de întrebări, şi nu unul de răspunsuri, care să trimită spectatorul acasă, cu problema rezolvată. Cred că povestea desfăşurată pe scenă, dacă-şi conţine toate răspunsurile, suferă inevitabil de demonstrativism sau tezism, ceea ce în general dăunează grav artei. „Însemnările unui necunoscut” nu are acest dezavantaj, pentru că, în timpul spectacolului şi după predomină o nebuloasă numai bună de sfidat creierul.
Atunci, te întrebi, desigur: Efect prestabilit sau eşec în a transmite un mesaj sau mai multe? Înclin spre prima variantă, sprijinindu-mă pe caracteristica spaţiului delimitat de decor şi pe interpretarea actorilor, componente esenţiale ale creaţiei scenice.
„Casa de nebuni” în care are loc aproape suprarealista poveste a lui Foma Fomici, fiinţă cu trup de om şi fire de necuvântătoare, se concretizează într-un spaţiu de trecere, un culoar, un interstiţiu între mai multe spaţii invizibile pe scenă, dar sugerate. Ferestre, uşi, cotloane, mici interludii în care se agită, din prima până în ultima clipă, nişte făpturi fantomatice, roase, toate, de neputinţe. Neputinţa care-i uneşte, marea neputinţă care dă întrebarea dostoievskiană aici, este aceea de a-l înfrunta/renega/alunga pe tiranul Foma Fomici, necunoscuta ce rămâne necunoscută până la sfârşit. În fundal, o icoană uriaşă, o sugestie mai mult decât transparentă la o dimensiune în care pot fi căutate răspunsurile.
Cât despre personaje, formele prin care ele-şi exprimă conţinuturile ne-ar îndreptăţi să numim spaţiul poveştii nu „casă de nebuni”, ci „casă de nefericiţi/ neputincioşi”. Mai mult decât pasivitate slavă, decât resemnare ortodoxă, decât fatalism rusesc, hrănit din credinţa în forţa strivitoare a destinului, neputinţa tuturor celor care nu trăiesc, ci-şi duc zilele, în duh cehovian, pe moşia colonelului Egor Ilici Rostanev, se dezvăluie ca o slăbiciune maladivă, ca o frică iraţională care nu poate fi stârpită. Biblicul îndemn „Adevărul vă va face liberi” este idealul la înălţimea căruia nimeni din această casă nu ajunge şi, prin urmare, nu poate fi liber. Dominată, pe căi care depăşesc raţiunea, de tiranul cu chip de victimă Foma Fomici, familia de la moşie se sufocă în fiecare zi în neadevăr şi nu se poate elibera. Falsul instaurat la moşie de prezenţa absurdă a acestuia alungă normalitatea şi creează relaţii false şi incoerente.
Forţei inexplicabile a acestei prezenţe malefice, care anihilează raţiunea şi liberul arbitru, prezenţă interpretată rafinat de Virgil Ogăşanu, îi cad victimă nefericitul Rostanev (un „posedat” de frică, un învins chinuit, jucat cu patos de Mihai Constantin) şi absolut toţi cei din jurul mamei lui (Tamara Buciuceanu), întruchiparea mamei dominatoare din modelul familial al epocii, fiinţe de toate vârstele, copii şi adolescenţi, maturi şi vârstnici. Nimic comic în tevatura de neînţeles, în alergătura obositoare printr-un spaţiu în care fiecare se simte depersonalizat, temându-se să nu-l rănească, jignească sau contrazică pe „măreţul” Foma Fomici, întreţinutul şi dictatorul – nu se ştie cum şi de ce – familiei.
Un fel de vârtej al stafiilor, al sufletelor chinuite, care nu-şi găsesc liniştea şi locul din cauza unei prezenţe care hotărăşte, în chip absurd totul, făcând întreaga familie neputincioasă, transformând-o într-un cor de marionete triste, demne de milă, se deapănă pe scenă patru ore, într-un spectacol care vizează cel puţin publicul de elită, dacă nu pe cel elitist, cu alte cuvinte publicul pe care şi l-a format, de-a lungul anilor, Teatrul Bulandra. „Însemnările unui necunoscut” nu propune inimic inovator, nu are niciun dram de iconoclasm şi nu face nicio concesie tendinţelor din teatrul de azi. Într-un fel, asumându-şi anacronismul, arta curată, fără artificii şi fără mize extraartistice, este un spectacol anacronic. Cu siguranţă behind the times, cum s-ar spune, dar curajos pentru că a ales să fie astfel, regizorul asumându-şi filiaţia teatrului de artă, pe solul căruia a crescut şi instituţia pe care-o conduce.
Artiştii s-au întors la tulburata lume dostoievskiană printr-o creaţie greu de catalogat. Oricum ar fi, „Însemnări din subterană” este ceea ce se cheamă un spectacol de trupă. Dacă acceptăm până la capăt spaţiile goale ca premisă şi neputinţa inexplicabilă ca stare din care vin şi se sfârşesc toate câte se întâmplă şi câte nu se întâmplă pe scenă, nu putem face observaţii despre calitatea interpretării. Dacă am merge însă pe ideea transmiterii imperfecte a proiectului, am putea susţine că există momente în care actorii derapează, că se simt stridenţe, că există scene neconvingătoare etc. Dar, cum un aer suprarealist nu părăseşte scena patru ore şi cum spectacolul este opusul problemei cu rezolvare, cum filozofia poveştii, aşa cum se spune ea pe scenă, ţinteşte necontenit la iraţionalul incontrolabil, asemenea observaţii ar fi incompatibile cu ce stă dincolo de interpretare.
Print