„Tectonica sentimentelor” sau jocul de-a iubirea

Textele lui Eric Emmanuel Schmitt, din ce în ce mai multe pe scenele din România, au darul rar de a salva orice montare. Au o poezie care trăieşte de la sine, au exact acea doză de emoţie, la care reacţionează aproape orice tip de spectator, au forţă dramatică adevărată şi spun poveşti. Uşor ar putea fi încadrată în specia telenovelei povestea din „Tectonica sentimentelor” pusă în scenă de Nicolae Scarlat la Sala Atelier a Teatrului Naţional din Bucureşti.

E genul acela de întâmplare aproape neverosimilă, în care două prostituate românce sunt salvate de pe stradă de o faimoasă şi încântătoare deputată din Paris şi care îi cere în schimb celei mai tinere dintre ele să intre într-un joc ciudat. Să-l cucerească pe iubitul ei – un Făt Frumos în toată puterea cuvântului – dar a cărui viaţă e pe sfârşite, să-l cucerească aşadar, pentru a-i face mai frumoase aceste ultime luni de viaţă, întrucât povestea lor de iubire s-a sfârşit, iar ea ar vrea să nu fie singur în timpul cât i-a mai rămas. O formă de suprem sacrificiu. Să-ţi arunci iubitul în braţele altei femei ca să-i luminezi ultimele zile de viaţă…

Povestea se complică, tânăra prostituată, aspirantă la studii universitare, frumoasă, deşteaptă şi sensibilă, pasionată de literatură, îl va cuceri cu adevărat pe tânărul frumos, bogat etc. Şi toate se vor sfârşi cu o nuntă.

Iată, aşadar, premisele unei telenovele. Eric Emmanuel Schmitt urmează până la un punct exact reţeta succesului. Textul este finalizat în 2008 şi l-a scris pentru a-l monta el însuşi la Theatre Marigny din Paris.

La TNB, spectacolul este construit într-un decor în alb şi negru (Ştefania Cenean), care strecoară undeva, într-o parte a scenei, o pată de culoare roşie. Sunt panouri înalte, două canapele, totul extrem de simplu – cu soluţii uşor  simpliste pe alocuri, mai ales în scenele care alternează planurile interior-exterior. O viziune regizorală lipseşte aproape cu desăvârşire. Iar montarea trăieşte aproape exclusiv prin forţa textului şi prin interpretare. Şi face parte din aceeaşi tendinţă despre care am tot scris în ultimele săptămâni de a readuce pe scenă spectacole care să placă publicului.

Cum să distrugi într-o zi perfecţiunea unui echilibru pe care-l crezi imperfect. Ca să descoperi într-o altă zi, mult prea târziu, că ce-ai stricat nu era stricat şi că timpul înapoi nu mai poate fi dat… Diane, femeia de succes a secolului 21, deputată plină de orgolii, frumoasă, puternică, hotărăşte într-o zi că i se pare că iubitul ei n-o mai iubeşte la fel. Aşa se deschide spectacolul. Cu o scenă de tandreţe între doi îndrăgostiţi. Diane şi Richard. Ilinca Goia şi Liviu Lucaci construiesc, începând chiar de la această primă scenă, o poveste de dragoste complicată, ca un duel permanent al orgoliilor, cu cedări şi reveniri, cu accese de ură şi de tandreţe bine echilibrate pe scenă. Iar meritul lor e cu atât mai mare, cu cât simţi în timpul spectacolului că-i poţi rupe de lumea creată în scenă de regie şi schimburile lor de replici ar avea aceeaşi putere şi acelaşi impact. Ilinca Goia are forţă şi o formă de magnetism cu totul specială, iar Liviu Lucaci are farmec. El intră în jocul ei, se lasă furat, îşi transformă iubirea în falsă prietenie şi se chinuiesc reciproc de la prima şi până la ultima scenă. În fond, ceea ce salvează textul de plasa telenovelei de care vorbeam la început este faptul că în spatele întregii poveşti se ascunde o alta, mult mai puternică. Nu despre prostituata care-i devine soţie lui Richard e vorba. Nu doar atât. E o întreagă filozofie frumos ţesută pe care vă las s-o descoperiţi la faţa locului.

Desigur, scenele de început cu întâlnirea dintre cele două prostituate şi Diane, sau scena finală, cu înmormântarea mamei lui Diane sunt previzibil construite, simplist, aproape fără imaginaţie. La fel este şi scena în care tam-nisam, de undeva, de sus, cad câteva frunze îngălbenite. E toamnă şi o fată se plimbă tristă şi singură prin parc, cam aşa ar trebui „decodat” momentul. Şi totuşi nu mi s-a mai întâmplat de mult să văd cum gestul unui actor înnobilează şi salvează întru totul de la ridicol o soluţie regizorală, aşa cum se întâmplă în „Tectonica sentimentelor”. Valentina Zaharia, o tânără actriţă, proaspăt absolventă, a fost, cu siguranţă, descoperirea acestui spectacol. În rolul prostituatei Eline, tânăra plecată din România ca să facă studii la Paris, pasionată de literatură şi care devine apoi soţia lui Richard. Rolul îi e, vizibil, pe muchie de cuţit. E uşor să alunece în melodramatic ieftin şi totuşi dă o încărcătură cu totul aparte fiecărui cuvânt pe care-l rosteşte şi fiecărui gest pe care-l face în scenă. Începând de la momentul când îi recită lui Richard un fragment întreg din Musset, despre iubire, femeie şi bărbat şi până la momentul când ridică de jos „nefericita” frunză picată în mijlocul scenei…

Desigur, o pată de culoare este şi interpretarea lui Carmen Ionescu în rolul celeilalte prostituate, ca şi a mamei lui Diane  (Tamara Creţulescu), uşor îndrăgostită de iubitul fiicei ei şi mereu nemulţumită că n-a adus pe lume un băiat…

Montarea de la TNB rămâne unul din acele spectacole necesare. Calde, emoţionante şi în care actorii joacă, evident, cu plăcere. Dacă ar fi avut o regie nuanţată – în care lucrurile să nu se întâmple doar în alb şi negru (şi puţin roşu de dragul pasiunii) – „Tectonica sentimentelor” ar fi putut fi unul dintre spectacolele importante ale stagiunii.