Pe Mario Vargas Llosa l-am descoperit târziu, în cei mai cumpliţi dintre anii ’80. Primul dintre romanele pe care i le-am citit a fost “Mătuşa Julia şi condeierul” – a fost tradus, şi pentru editura Humanitas, de un profesor foarte drag mie: Coman Lupu, Mănel pentru cei care îi erau aproape. O nebunie pe care eu – obişnuită de bunica mea să ascult teatru radiofonic – nu mi-o puteam nici măcar imagina. O lume fantastică, greu de stăpânit. Am fost cucerită. M-am îndrăgostit iremediabil de Mario Vargas Llosa. Am avut apoi şansa fabuloasă – la Casa Vernescu – să-l cunosc. O prezenţă regală. Atât: regală.
Telenovelele îţi plac sau nu îţi plac. Cale de mijloc nu există. Dacă îţi plac, atunci implicarea este totală. Majoritatea fanilor lor o constituie femeile. Serviciu, uneori greu, şi multă muncă acasă înseamnă şi frustrări. Bărbatul, chiar dacă nu o înşală, este prea prins să facă bani şi prea obosit să umple golul afectiv rămas în urma orelor în care nu poate fi în familie. O dragoste imposibilă sau suferinţa născută din iubirea unui bărbat bogat pentru o fată săracă o proiectează pe femeia frustrată într-o lume pe care ea o socoteşte frumoasă şi pe care şi-o asumă ca realitate. Femeia de acasă începe să se identifice cu protagonista. Se bucură şi plânge, mai ales plânge, pentru fiecare replică. Când un astfel de serial, după sute şi sute de episoade, se termină, această femeie devine de-a dreptul nefericită, resimte fizic pierderea unor oameni dragi. Încearcă, la fel ca în viaţă, să umple golul. Urmăreşte avidă programele posturilor de televiziune, urmăreşte cu nesaţ presa doar ca să afle ce serial i se oferă în locul celui proaspăt încheiat. Faptul că în majoritatea telenovelelor joacă mai aceiaşi actori, la vârste şi în posturi diferite, îi dau telespectatoarei un sentiment de siguranţă, senzaţia că rămâne în familie, dar şi posibilitatea de a reveni la vechiul film care a ţinut-o luni, dacă nu ani de-a rândul, cu sufletul la gură. De cele mai multe ori şi bărbaţii sunt contaminaţi de pasiunea nevestelor pentru acest gen de filme. Conversaţiile casnice încep să se învârtă în jurul personajelor care stârnesc pasiuni. Pentru că nevoia de compensare a unei realităţi anoste cu o alta spectaculoasă nu depinde nici de sex, nici de vârstă. În plus, bărbaţii găsesc în fiecare dintre aceste seriale lumea afacerilor. Personajele masculine sunt, de obicei, patroni cu mulţi angajaţi, oameni puternici şi cu foarte mulţi bani. Privindu-i cât de natural se mişcă în această lume, bărbatul care munceşte pentru un salariu mediu începe să se proiecteze în ea. Începe să gândească şi chiar să spună că el ar face la fel sau altminteri decât personajul X sau Y. Începe să-şi extindă realitatea în acţiunea filmului: pentru o oră devine el însuşi personajul cu care se identifică.
Nevoia de model poate constitui un atu important al telenovelelor. Femei frumoase şi bărbaţi cu bani, case somptuoase, situaţii pe care omul modest nici măcar nu şi le poate imagina sunt puse pe tavă în faţa telespectatorului.
Motivaţiile telespectatorului român consumator de seriale pot fi dintre cele mai diferite. De la funcţia compensatorie a filmului, la nevoia de model, de la intenţia de a sublima realitatea, la evazionismul primar. Reţeta aplicată de producători trebuie să aibă întotdeauna în vedere dorinţele neexprimate ale telespectatorului sau dorinţele pe care filmul i le poate oferi. Întotdeauna câteva poveşti de dragoste: o poveste pură, între un bărbat nobil şi o fată de condiţie modestă, dar sinceră şi foarte frumoasă; o poveste pasională, între un bărbat nehotărât şi o femeie capabilă de orice pentru a-l avea; o poveste cuminte şi aşezată, o pereche trecută de prima tinereţe, eventual căsătorită, model de comportament. Orice telenovelă trebuie să aibă o canava socială din care să înţelegem că nu toţi oamenii bogaţi şi-au făcut averea din afaceri necurate; că bogaţii pot fi şi miloşi, că îi pot ajuta pe cei în suferinţă, că instituţiile statului, chiar dacă sunt împânzite de funcţionari necinstiţi, până la urmă vor funcţiona în interesul cetăţeanului. Că binele învinge răul. Că dragostea învinge barierele sociale. Pe acest tip de reţetă, succesul este asigurat. Fiecare dintre posibilii fani ai acestor seriale îşi doreşte ceva, fuge de ceva, are proiecţia unei imagini la care nu poate ajunge decât prin sticla televizorului.
Am publicat acest text (14-20 ian. 1998) in extenso, în vremea de glorie a revistei “Privirea” (al cărei director era Mihai Tatulici). Constat că lucrurile s-au mai schimbat pe ici, pe colo, dar nu în punctele esenţiale. Bietul telespectator şade, la fel ca atunci, în fotoliu, doar că fotoliul a cam îmbătrânit. Au apărut telenovelele noastre româneşti, acum cu femei uşoare şi interlopi. Lumea se acomodează noilor realităţi. Le vedem în serialele româneşti pe asistentele unor showuri tv îndoielnice, fete cărora li se spune vedete şi ale căror tarife ca prostituate de lux sunt titrate de toate tabloidele.
De vreo săptămână-două, un post tv românesc le dă românilor ce-şi doresc ei cel mult şi mai mult: povestea de zi cu zi a unor oameni care reuşesc într-un fel sau altul. Astăzi, telenovela nu mai este telenovelă, nici soap opera. Serialele româneşti care fac rating la această oră se înscriu, cred eu, în ceea ce putem spune că este… realismul capitalist. Artistic, la fel de fals reprezentat ca şi realismul socialist. Aceeaşi Mărie… autrement coiffée.
Print