Nevoia de poveste, despre care se vorbeşte aproape obsesiv în ultima vreme, atât în discursul public, cât şi în cel privat, ca şi cum ea ar fi vreo noutate, vreo particularitate sau vreo necesitate specifică omului contemporan, e veche de când lumea şi pământul. Omul trăieşte şi din imaginaţie, chiar dacă se gândeşte arareori la ea. Nu trebuie să fii antropolog, psiholog, sociolog sau artist de un fel sau altul ca să-ţi dai seama de asta. Trebuie doar să fii om.
Din acest motiv neconştientizat s-a inventat arta. Arta, o formă de evadare potrivit unei teorii la fel de vechi, dar incontestabile, există în om dintotdeauna. Formele ei diferă în funcţie de infinite variabile, evident.
Aşa cum beletristica este „ficţiune compensatoare”, ca şi teatrul sau filmul, şi telenovela, aşa cum umple ea ecranele televizoarelor de acasă sau de la serviciu, este un rod al imaginaţiei menit să satisfacă un orizont de aşteptare. Nesfârşitele poveşti cu nesfârşite amoruri, lacrimi, ofuri, conflicte etc. s-au inventat pentru că nişte creatori de televiziune care-şi ştiau meseria au cunoscut şi au intuit suficient de bine aşteptările şi dorinţele unui public foarte numeros şi, în ciuda aparenţelor, eterogen. Există telenovele la care se uită şi adolescenţii, şi maturii şi pensionarii, sau unele urmărite de „intelectuali” cu diplomă şi de oameni cu educaţie medie sau precară. Succesul ei este simplu, fiindcă se datorează satisfacerii unui orizont de aşteptare uşor de intuit: oamenii de toate felurile, de la ciobanii izolaţii în satele de munte la croitoresele de provincie şi la citadinii educaţi au nevoie, chiar dacă nu ştiu, să evadeze şi să-şi folosească facultatea vitală a imaginaţiei. Telenovela s-a comportat ca un medic. Ce face un medic? Îşi propune o reţetă care poate aduce un remediu unei deficienţe. Telenovela este un leac adaptat pentru nevoile comune, în fond şi în formă, ale unei imense mase de oameni care vor să evadeze din realitate, cum se spune, însă într-o realitate care să semene cu reprezentarea lor despre realitate.
Ca atare, telenovela propune altceva, dar un altceva care să nu te ducă în teritorii total necunoscute minţii şi imaginaţiei tale, ea te invită să urmăreşti o ficţiune alcătuită din ingredinte care se regăsesc în existenţa ta reală. Într-un fel, doar se preface să-ţi oferă altceva. E doldora de poveşti încâlcite în care se amestecă elemente de construcţie a ficţiunii mult mai vechi decât filmul – situaţii-tip, răsturnări de situaţie, personaje-tip desprinse dintr-o „realitate” mult simplificată, ceea ce o face verosimilă şi neverosimilă în acelaşi timp. Schematismul şi clişeul sunt instrumentele prin care se livrează poveştile unui public care nu vrea artă, ci, involuntar şi firesc, satisfacerea nevoii de care am pomenit.
Telenovela poate fi corespondentul recent, în alt limbaj, al romanului siropos sau „cu coperte roz” de ieri şi de azi. Ea este pentru cei mulţi şi urmăreşte un impact emoţional asupra unui public care nu vrea nici noutate, nici artă, ci doar să-şi folosească imaginaţia şi emoţia din dotare. Ca atare, asemenea tuturor celorlalte forme, nici această formă de entertainment nu avea cum să nu devină industrie.
Iar industria se bazează pe artist, pe creatorul dispus să creeze după un model. Dincolo de factorul financiar, care este vital şi nu numai în România, majoritatea actorilor români implicaţi în astfel de proiecte vorbesc deschis despre telenovelă. Îmbucurătoare este lipsa ipocriziei: toţi recunosc, direct sau indirect, că tentaţia financiară este mare şi poate fi salvatoare într-o ţară în care pe artă nu prea se dau două parale, la propriu şi la figurat. Şi tot îmbucurătoare, chiar salvatoare, este convingerea lor că fac tot ce pot pentru a-şi respecta profesia şi nivelul în limitele unei producţii-standard. Trist este încă că există şi artişti care acceptă astfel de oferte împotriva propriei voinţe, situaţie în care se situează inerent într-un fals: nu cred în ce fac, dar nu pot refuza pentru că oferta financiară este imposibil de refuzat, mai ales la vremuri de mare restrişte economică. Sunt făţarnici cu sine, cu producătorul de la care iau banii şi cu spectatorul.
Nepricepându-mă şi nefiind consumatoare de telenovelă, despre calitatea acestor seriale produse în România îi las pe specialişti să se pronunţe. Ea este, fără îndoială, „în chestie”. Despre ce înseamnă să joci bine sau prost într-o telenovelă, iarăşi, nu mă pot pronunţa, cum nu ştiu nici dacă astfel de filme fac mai mult bine sau rău sufletului şi minţii telespectatorului care le urmăreşte cu nesaţ sau din când în când, dintr-o curiozitate care apare spontan şi se stinge repede. Cert este însă că, iertaţi-mi truismul, dacă n-ar fi fost nevoie de ea, telenovela românească nu s-ar fi inventat. Iar nevoile sufleteşti, care diferă de la om la om, nu pot fi judecate prin prisma calităţii. Dorinţele, idealurile, lipsurile şi frustrările nu pot fi inferioare sau superioare. Fiecare cu ce i se potriveşte sau stilul este omul, cum a spus odinioară un francez căzut în uitare. N’est-ce pas?
Print