Tennessee Williams – gânduri la centenar

La 26 martie 1911 se năştea în Columbus, Mississippi, fiul unei profesoare de muzică şi al unui agent de vânzări îndrăgostit de alcool, şi nepotul unui episcop. Thomas Lanier Williams III, numele de facto al dramaturgului Tennessee Williams, a ajuns, urcând treaptă cu treaptă destinul de American self-made man, un dramaturg apreciat, ale cărui piese au scuturat praful din teatrele de peste Ocean. De la jumătatea secolului, succesul lui, datorat forţei pieselor şi substanţei ideatice care s-a întâlnit cu un orizont de aşteptare dornic de schimbare, n-a cunoscut căderi şi graniţe. Devenit unul dintre cei mai mari dramaturgi ai secolului, iar apoi cel mai jucat dramaturg american, rebelul Tennessee Williams şi-a jucat cartea până la sfârşit şi nu s-a dezminţit niciodată nici prin operă, nici prin biografie.

În afară de piesele şi scenariile cunoscute în lumea întreagă, printre care şi mult premiatele şi intens montatele “Un tramvai numit dorinţă”, “Pisica pe acoperişul fierbinte” şi “Menajeria de sticlă”, tumultuosul artist a semnat multe alte scrieri. Printre ele sunt şi câteva piese care nu s-au jucat aproape deloc în Europa. Cu ocazia centenarului, la teatrul londonez The Cock s-a motat acum o premieră: un spectacol după o piesă inedită, niciodată publicată, jucată acum pentru prima dată şi intitulată “I Never Get Dressed Till After Dark on Sunday” (“Duminica mă îmbrac numai după ce se-nserează”). La acelaşi teatru s-a pus în scenă, cu aceeaşi ocazie, “A Cavalier for Milady”, piesă care se joacă în premieră la Londra.

În loc de portret, vă propun săptămâna aceasta câteva fragmente dintr-un amplu interviu acordat de Tennessee Williams cu aproximativ un an înainte de stupida sa moarte, realizat de Dotson Rader, publicat în “The Art of Theater” şi reluat în “The Paris Review”.

Cum am devenit scriitor

“În copilărie, aproape că am murit sau poate chiar am murit într-o noapte. Am avut un ciudat sentiment mistic, ca şi cum aş fi văzut o lumină aurie. O trăire pe care a avut-o şi Elizabeth Taylor. Dar am supravieţuit. A fost o răscruce şi, încet-încet, am mers mai departe. Însă, fizic, n-am mai fost niciodată la fel. Toată personalitatea mea s-a schimbat. Până să mă îmbolnăvesc fusesem ca o fată băieţoasă şi agresivă. Băteam toţi copiii din apropiere. Şi le furam jocurile!

Apoi a venit boala şi m-am schimbat. Am devenit un izolat. Cred că mama m-a încurajat să mă retrag mai mult decât aş fi avut nevoie. Am început să mă joc de unul singur. Nu mă refer la masturbare. Am început să trăiesc intens o viaţă imaginară. Şi aşa am rămas. Bănuiesc că aşa am devenit scriitor. La 12 ani am început să scriu.”

Scrisul

“Niciodată n-am putut înţelege cum îmi vine o idee pentru o piesă. Piesa pur şi simplu se concretizează. Este ca o apariţie: devine din ce în ce mai clară. La început, e o prezenţă extrem de vagă, aşa cum a fost cu «Un Tramvai numit dorinţă», apoi cu «Menajeria de sticlă». Mi-a apărut în minte imaginea unei femei a cărei tinereţe e pe ducă. Stătea pe scaun, singură în dreptul ferestrei, cu lumina lunii bătându-i pe faţa pe care se citea deznădejdea, după ce fusese înşelată de cel cu care avea de când să se căsătorească.”

“Scriind, nu intenţionez să şochez, aşa că mă surprinde că o fac. Însă cred că tot ce se întâmplă în viaţă ar trebui să-şi găsescă loc în artă, deşi artistul trebuie să prezintă totul în manieră artistică. Am pornit cu gândul de a spune adevărul. Iar adevărul e şocant uneori.”

“Când scriu, totul este vizual, totul străluceşte ca pe o scenă iluminată. Când scriu replicile, le spun cu voce tare.”

“Nu am în vedere un anumit public. Scriu mai ales pentru mine. După ce am scris atâtea piese, urechea mea interioară s-a dezvoltat. Ştiu destul de bine cum ar suna o replică pe scenă şi cum se va rosti. Scriu ca să-i fac pe plac acestei urechi interioare. Iată publicul căruia mă adresez.”

Aşa nu!

“Ce să nu faci când eşti tânăr dramaturg? Să nu plictiseşti spectatorii! Dacă trebuie să  să arăţi o crimă pe scenă sau să pui nişte pistole să tragă fără rost,  astfel de scene cel puţin le vor atrage atenţia şi-i vor ţine trezi. Trebuie să le întreţii atenţia cum poţi.”

Homosexualitatea

“Niciodată n-am simţit nevoia să abordez tema în textele mele. Nu m-a preocupat decât în viaţa mea intimă. În ce priveşte piesele, se vede că am o mare afinitate cu psihologia feminină, cu personalitatea, emoţiile şi suferinţele femeii. Cei care spun că femeile din piesele mele sunt travestiţi vorbesc tâmpenii, sincer, chiar tâmpenii şi răutăţi. Mie personal îmi plac femeile mai mult decât bărbaţii. Cu ele comunic întotdeaua mai bine decât cu bărbaţii. Aş spune că proporţia dintre femeile şi bărbaţii care m-au iubit e de 5 la 1.”

Print

Adaugă un comentariu

Adresa dumneavoastră de e-mail nu va fi făcută în niciun fel publică fără acordul sau cererea dumneavoastră explicită.