Textul biblic este perfecţiunea pe care o poate rosti un actor pe scenă

E uriaş atunci când îl priveşti pe scenă, printre copii, e Magicianul care vrăjeşte cu un cuvânt întregul univers. E delicat şi fragil când e bufonul cel trist al lui Lear, şi apoi însuşi Regele Lear. E puternic şi seducător în Petruchio, e Rică Ventriano şi atât, e chinuit de gânduri în Raskolnikov, e Omul în Experimentul Iov. O poveste cu şi despre Marian Râlea.

marian-ralea
Marian Râlea, "Experimentul Iov"

Cum a inceput drumul dumneavoastra in teatru si in viata?

Cred că nu deosebit de al celorlalţi actori. Probabil toţi ne-am jucat când eram mici de-a teatrul, ne-a plăcut iluzia cortinei. Dintotdeauna mi-a plăcut să mă joc. Şi să-mi imaginez toate poveştile pe care le ştiam sau le auzeam. Cam aşa a început. Sigur că a fost o continuare de familie, fratele meu fiind tot actor şi cu trei ani mai mare decât mine. Poate e vorba de un talent moştenit de la mama… În rest e o poveste doar de încredere în tine, de muncă foarte multă şi de această poftă a jocului pe care am încercat să mi-o menţin în timp.

Care e prima dvs amintire din copilărie pe care o asociaţi cu teatrul?

Ţin minte că eram la grădiniţă şi era o scenetă… Pe atunci trotinetele erau din lemn. Mă dădeam cu o trotinetă şi cădeam. Eram copilul neascultător, mă loveam la genunchi şi se trăgeau nişte concluzii… Paradoxul a făcut ca pe urmă, toată copilăria mea, să am tot felul de accidente, ba cu trotineta, ba cu bicicleta, ba cu schiurile, ba cu patinele. Se pare că puţinul talent de pe scenă s-a mutat puţin în viaţă, în accidente… Apoi, din clasa a X-a deja jucam la Teatrul Dramatic din Braşov, eram un viitor fenomen…

Aţi ales la un moment dat să faceţi şi teatru pentru copii. Şi vi s-a zis Magicianul. Teatrul este magie? Actorul e magician?

Da, poate fi un magician. Povestea cu personajul magician e o altă poveste. O poveste ca un accident fericit. Mi-aduc aminte că eram în Televiziunea Română şi făceam „Mincinosul” de Goldoni. Aveam nişte prieteni foarte buni la redacţia copii, care se mutaseră atunci, imediat după evenimentele care ne-au marcat şi ne marchează existenţa. Şi ei m-au rugat să facem acest personaj, magicianul, cu această formulă magică. Pe vremea aceea copii nu ştiau poveşti. Sau ştiau doar poveşti sau poezii legate de politicul din acea vreme. Noi am încercat să ne jucăm de-a poveştile şi să le spunem copiilor, cu ajutorul formulei magice, Abracadabra, cât mai mult despre visele şi despre cuvântul care-ţi deschide porţile. Sigur că este o magie. Actorul este un magician în sensul în care descoperă magia a vieţii şi-o reprezintă pe scenă…

Cât despre Magicianul copiilor… nu am nici o vină că cei mici m-au acceptat. Am fost înfiat de ei şi am apărut într-un moment în care chiar aveau nevoie de acest fel de magie a poveştilor. Magia poveştilor ştiute, ascultate pe jumătate, neînţelese. Eu cred că a fost un accident. Fericit, dar un accident. Iar faptul că după atâţia ani mai există această priză vizavi de magician cred că se datorează faptului sau intenţiei mele pe care am dus-o mai departe cu gândurile şi cu preocuparea pentru teatrul de copii, că cel mic trebuie pus în valoare, că ei nu mai au timp acum doar să asiste, ci vor să participe. Nu mai poţi să-l pui pe copil să stea pe scăunel şi să asculte o poveste, ci trebuie să participe şi să iniţiezi cu el un joc de roluri şi atunci copilul va fi captivat şi va înţelege mai bine povestea şi, poate, mai târziu şi viaţa…

marian-ralea-21Cât de lung e drumul de la Magician la Regele Lear?

În momentul în care în ’90 am început „Abracadabra” jucasem deja lucruri importante, Caragiale, Moliere, Shakespeare. Povestea cu teatrul pentru copii era ca o continuare a jocului pe care-l practicasem pe scenă. Publicul e împărţit în mai multe zone şi chiar dacă pe stradă eram recunoscut drept Magicianul, oamenii veneau mai departe la teatru să vadă un spectacol cu Marian Râlea. Distanţa de la Abracadabra la Regele Lear e o distanţă – dacă există o distanţă – care ţine de încrederea celor care m-au învestit într-un rol şi într-altul. Dar eu consider că nu e o distanţă, ci doar o etapă şi o acumulare între cele două perioade. O perioadă în care tot ce-am câştigat pe vremea lucrului cu cei mici, sinceritatea lor, am încercat să aduc pe scenă. Poate partea a doua a spectacolului „Regele Lear” are inocenţa şi simplitatea jocului cu cei mici. Niciodată nu m-am îndepărtat de teatru, nici n-aş putea să trăiesc fără teatru. Nu e o diferenţă mare între Magician şi Regele Lear şi nu e o diferenţă în general între jocul cu cei mici şi jocul cu sau pentru cei mari. Este un mare joc, pe care ţi-l asumi şi fără el nu se poate.

Sunteţi profesor de actorie… Ce le spuneţi studenţilor despre teatru?

Le spun aşa… Teatrul este atât de greu, încât el chiar poate deveni simplu. Problema este să găseşti acea simplitate şi acel gest şi acea expresie de viaţă, nu teatrală, care să îţi dea încredere în tine şi să te poţi juca. Şi le mai spun un lucru esenţial. Pe care eu l-am înţeles în timp. Este vorba nu atât de formă, cât de esenţa teatrului. Dacă acceptăm că esenţa teatrului este cuvântul, atunci cuvântul pe care noi, actorii, îl purtăm pe scenă, devine foarte important şi în aceeaşi măsură foarte simplu. Iar dacă ne gândim că exemplul cel mai puternic este „La început a fost Cuvântul” şi Cuvântul s-a făcut Om… atunci teatrul este foarte bine înţeles şi foarte bine perceput şi de cei care încep acum să urce pe scenă. Cam asta le spun. Nu lucruri esenţiale. Nici eu nu ştiu lucruri esenţiale sau importante. Nici nu ştiu dacă eu pot să-i învăţ teatru. Le pot dezvălui nişte tehnici, pe care ei le vor folosi mai târziu pe scenă, – de ritm, de înţelegere, de expresie – dar nu le pot da talent. Şi le mai spun să se joace mai mult…

Mihai Măniuţiu spunea despre dumneavoastră că sunteţi actorul lui fetiş… Nu v-aş întreba cât de mult vă regăsiţi în afirmaţia lui, ci, mai degrabă, cine sunteţi pentru dumneavoastră înşivă.

Nu ştiu cine sunt pentru mine, dar ştiu cine sunt pentru cei din jur. Am avut marea şansă – pentru că sunt un actor cu şansă – nu cred că sunt mai talentat decât alţi actori, dar am avut marea şansă să lucrez cu mari actori şi regizori şi în proiecte absolut monumentale. Regizorii au avut încredere mare în mine şi se pare că există o înţelegere între regizor şi actor peste ceea ce putem noi exprima, o înţelegere a gândului. Eu, fiind un actor intuitiv, simt foarte bine ce vrea regizorul, sunt un actor comod în sensul ăsta. Au fost perioade întregi în viaţa mea, etape, când am lucrat cu Dragoş Galgoţiu, cu Alexandru Darie, Mihai Măniuţiu, Tompa Gabor, Andrei Şerban, cu Silviu Purcărete am lucrat din facultate, cu Cătălina Buzoianu, Ion Cojar… Etape care m-au marcat. Fiecare dintre regizorii pe care vi i-am spus sunt nişte spirite extraordinare de la care nu poţi decât să înveţi sau să te retragi. În momentul în care nu participi la marele lor joc, nu-l înţelegi, e mai bine să te retragi pentru că te autodistrugi. Dar învăţând de la fiecare câte ceva, acumulând împreună, crescând împreună, nu mă mai mir acum când mi se povestesc rolurile la telefon, ne vedem şi începem direct să lucrăm şi totul merge cu o mare bucurie. Nu mă miră că între mine şi Mihai Măniuţiu sunt poveşti fără cuvinte, ne înţelegem doar din gând şi atunci totul este o întâmplare fericită, nu mă miră că Tompa Gabor atunci când m-a sunat să joc Lear, iar eu i-am spus că sunt prea tânăr şi că nu cred că am talentul…, mi-a răspuns „Da, într-adevăr, despre talent putem discuta – glumind – dar vârsta e potrivită…”. Nu mă miră că Silviu are încredere să intru în „Aşteptându-l pe Godot” în locul lui Virgil Flonda, Dumnezeu să-l odihnească!, nu mă miră că Andrei Şerban zice „Tu poţi să joci orice în <Pescăruşul>, dar vreau neapărat să faci Sorin pentru că eu cred că va fi foarte bine.” Întrebările pe care eu ar trebui să le pun regizorului i le pun în gând şi el îmi răspunde în acelaşi gând…

regele_learA existat vreun rol care mai mult decât altele a fost o descoperire sau o experienţă?

N-am cerut nici un rol niciodată, nici n-am ştiut să spun „Nu”. Tot ce mi s-a oferit am jucat. Dar o experienţă deosebită este întâlnirea cu textul biblic. Nu este un text obişnuit, este întâlnirea cu un vers care conţine tot Shakespeare-ul de pe lume. Asta a fost o piatră de încercare. Şi în „Experimentul Iov”, şi în „Ecclesiast”, dar şi în spectacolul după „Evanghelia lui Ioan”, pe care l-am jucat în două ţări, în două limbi diferite, în franceză şi-n spaniolă, când am fost în pelerinajul spre Santiago de Compostella. Textul biblic este poate perfecţiunea pe care o poate rosti un actor pe scenă şi după ce spui aceste texte descoperi că toată dramaturgia sau toată poezia universală le-a luat ca exemplu. Pentru actori este o mare piatră de încercare, nu numai prin faptul că aici cuvântul are o altă greutate, ci pentru că am fost învăţaţi să învăţăm repede textele, să le înţelegem repede, să le spunem repede. Un text biblic se învaţă foarte greu, pentru că fiecare silabă are o greutate care trebuie rostită. Aparent îl înţelegi, dar nu-l înţelegi niciodată în profunzimea lui. Cred că asta a fost cea mai grea încercare. Am jucat textele după „Evanghelia lui Ioan” şi „Faptele Apostolilor” în catedrale şi în spaţii de patrimoniu din Franţa şi Spania.

Aţi simţit vreo clipă ca pe ceva nepermis, „jucând” cuvintele Evangheliei pe scenă?

Teatrul a fost respins în aceeaşi măsură în care a ieşit din biserică. Dimpotrivă, jucam în spaţiile sacre, aparţineam spaţiului şi era un text biblic pe care noi îl trăiam ca nişte actori moderni. Tot ce făceam şi tot ce încercam să transmitem ţinea de sacralitatea spaţiului şi teatrul devenea sacru. Când joci pe scenă ideea conţinută de textul biblic trebuie transmisă, şi atunci această idee te ajută să transformi spaţiul scenic într-un spaţiu sacru, cum el de fapt şi este, dacă ne gândim la raporturile clare de simbolistică a semnelor conţinute de cutia neagră. Crucea, cercul, punctul central, spirala… De fapt asta e scena. Iar actorul e un suflet care încearcă să poarte cuvintele. Şi dacă e luat de spirală ajunge departe, dacă nu, rămâne în centrul propriului său cerc.

Vă deranjează ceva la teatrul românesc contemporan?

Nu. Sunt încercări pe care şi noi le-am făcut, mi-aduc aminte că am jucat în tot felul de spaţii. Dar, într-adevăr, dacă e să joc acum într-un spaţiu neconvenţional, care înseamnă un bar, o cafenea… el trebuie să-mi dea posibilitatea să creez o zonă culturală. Sau dacă spaţiul nu e dotat pentru a fi neapărat un univers cultural, atunci eu trebuie să vin acolo cu un lucru teatral foarte important. N-ajunge să joci un text contemporan la nivelul vieţii. Eu nu cred în această formă teatrală. Ea se poate face şi devine importantă atunci când iei un monolog al lui Shakespeare, să spunem, şi-l joci într-adevăr într-o manieră simplă şi firească. Asta pot să înţeleg. Dar dacă tot mă duc într-un spaţiu care nu este destinat culturii, unde lumea stă la mese, consumă cu totul altceva decât o poveste culturală, atunci eu va trebui să mă duc să le spun Dostoievski… Şi atunci ar deveni important. Altfel, sigur, cred în forme cum ar fi poezia lui Nichita Stănescu într-un spaţiu al unei librării, cred în poezia recital făcută pe o tarabă în piaţă, cred… că putem vinde poezia. Şi atunci îmi închiriez o tarabă, mă urc pe ea şi vând poezie. Câte poezii? Cinci poezii, cinci lei. Rupi bon… Dar ce ştiu bine şi ce am fost învăţat este că teatrul e o reprezentare. Orice asemănare cu realitatea este pur întâmplătoare în teatru. Actorul, regizorul, doar reprezintă viaţă, nu o joacă.

Aveţi să vă faceţi vreun reproş?

N-am ce să-mi reproşez. Nu m-am luptat vreun moment să exist pe scenă mai mult decât exist şi am existat, nu mi-am dorit în viaţa mea să joc Hamlet, nu mi-am dorit nici un rol. Tot ce pot să-mi reproşez este că nu i-am mulţumit întotdeauna lui Dumnezeu pentru tot ce mi-a dat. Iubesc publicul, iubesc lumea… Cred că am făcut ce trebuia să fac.

Print

2 Comentarii

  1. Maria 18/01/2010
  2. mariana 19/01/2010

Adaugă un comentariu

Adresa dumneavoastră de e-mail nu va fi făcută în niciun fel publică fără acordul sau cererea dumneavoastră explicită.