În 1984, Steven Wasson şi Corinne Soum înfiinţau la Paris Theatre de l’Ange Fou şi International School of Corporal Mime. Cei doi asistenţi ai lui Etienne Decroux, „părintele mimului modern“, îşi propuneau să dezvolte tehnica şi repertoriul Mimului Corporal, în linia creată de artistul de la care au învăţat cel mai mult.
Astăzi şcoala şi teatrul pe care le-au întemeiat funcţionează la Londra. De acolo au venit Steven Wasson şi Corinne Soum la ediţia a opta a Festivalului Măşti Europene la… Masca, desfăşurată în perioada 9-11 noiembrie la Bucureşti, unde au adus Visul lui Prometeu, o prelegere-performance despre Etienne Decroux, şi au susţinut un workshop. După prima zi de atelier, cei doi artişti au avut amabilitatea de a participa la un scurt dialog.
Aţi venit anul acesta la festivalul organizat de Teatrul Masca pentru a prezenta un spectacol documentar despre creaţia lui Etienne Decroux şi, de asemenea, pentru un workshop dedicat celor interasaţi de teatrul nonverbal şi de tehnica mimului corporal. Care sunt impresiile dvs. după prima întâlnire cu participanţii?
C.S.: Am sosit ieri, azi am avut prima întâlnire. Am avut parte de o primire minunată, iar organizarea este perfectă. Workshopul a mers foarte bine până acum. Nivelul de energie şi capacitatea de concentrare ale cursanţilor mi s-au părut excelente. Actorii români au funcţionat bine cu actorii din trupa noastră şi suntem foarte bucuroşi. Cam atât pentru moment.
V-aţi fixat scopuri precise pentru acest workshop?
S.W.: Nu, n-am putea spune asta. Ne-am propus, în mare, o introducere în lumea lui Etienne Decroux şi în tehnica mimului corporal. Intenţionăm ca într-un timp foarte scurt să atingem mai multe teme, însă dorim să ne concentrăm pe iniţierea în această tehnică, să le oferim participanţilor ocazia de a degusta specificul acestui tip de mişcare, de a simţi vigoarea pe care ea o dăruieşte, de a înţelege unde ţinteşte ea şi ce anume le solicită. Vrem ca ei să-şi facă o idee despre această lume.
C.S.: Şi vream ca tehnica în care se iniţiează să-i inspire. Mai mult nu poţi face într-un workshop de câteva zile, aşa că ne-am gândit că cel mai bine ar fi să prezentăm o gamă de posibilităţi din zona delimitată de arta mimului corporal. Până acum, toată lumea pare mulţumită.
De ce date are nevoie un cursant, un actor tânăr sau un student, să spunem, ca să prindă gust pentru aşa ceva?
S.W.: Părerea mea este că nu le trebuie decât o dorinţă reală de a se mişca pe scenă şi de a face teatru vizual, de a participa fizic, cu trupul, la poveste, de a nu rămâne în exteriorul ei. De asemenea, este nevoie ca ei să-şi dorească să creeze altfel, să descopere mijloace noi şi novatoare. Această tehnică este incredibilă pentru că e o cale spre libertate. Odată ce începi s-o stăpâneşti, ea îţi dă voie să faci ce vrei să faci cu adevărat, nu doar ce poţi să faci, nu doar ce-ţi permit datele tale fizice să faci. Cu ajutorul ei, poţi ajunge la capacitatea de a exprima orice, orice emoţie, orice stare. Iată ţelul! Sigur că până acolo e cale lungă, dar astfel se poate ajunge la un teatru într-adevăr nou şi puternic.
C.S.: Cred că, în loc să vorbim despre înzestrarea fizică sau psihică a omului, ar trebui să vorbim despre dorinţă. Oare cel care încearcă să se iniţieze chiar vrea să meargă în direcţia aceea? Sau preferă să rămână la teatrul axat pe textul verbal? Ştiţi cum se spune: Când există dorinţă, există şi o cale. Calitatea esenţială este, din punctul meu de vedere, imaginaţia. Totul e posibil graţie ei. Odată ce ai proiecţii imaginare, poţi depăşi orice obstacol de natură fizică, orice defect.
Aveţi o perspectivă optimistă.
C.S.: În general, când e vorba despre un workshop, n-ai motive să fii pesimist, în calitate de coordonator. Când predai numai două zile, nu poţi fi decât optimist.
S.W.: Totul este nou pentru actorii din România care lucrează acum cu noi.
C.S.: Adevăratele dificultăţi nu pot apărea decât după şase luni, un an de pregătire. Plus că trebuie să ai întotdeauna încredere în ce faci şi în ce pot face participanţii.
Cum s-a născut Visul lui Prometeu, spectacolul pe care-l prezentaţi în festival?
S.W.: Este, de fapt, o creaţie-hibrid, un fel de prelegere-performance despre viaţa lui Etienne Decroux, despre repertoriul lui şi, desigur, despre tehnica pe care a creat-o. Visul lui Prometeu este un documentar în care secvenţele filmice se îmbină cu interpretarea live, cu demonstraţiile de actorie şi cu dialogul.
C.S.: Vorbim despre o lucrare din care lipseşte ficţiunea şi care n-are legătură propriu-zisă cu mitul lui Prometeu. Am făcut cândva un spectacol, The Orpheus Complex, care arăta interesul nostru pentru mitologie. Însă acum folosim o cu totul altă abordare, ne uităm o clipă în lumea lui Decroux şi descoperim că tehnica mimului corporal este o formă artistică prometeică, în sensul că pentru a ţi-o însuşi trebuie să te străduieşti şi să te lupţi mult.
S.W.: Spectatorul se găseşte în faţa unui punct de vedere despre opera lui Decroux, dar nu în faţa unei abordări enciclopedice, ci în în faţa unei incursiuni în lucrul lui, în gândurile lui, în motivaţiile lui, în ţelurile lui.
Dacă v-aş ruga să faceţi un portret al lui Etienne Decroux în câteva cuvinte?
C.S.: O energie imensă şi o forţă creatoare la fel. O energie care nu se descuraja niciodată, care a urmărit mereu aceeaşi idee, ferm hotărâtă să cucerească independenţa pentru actorul-mim şi stilul lui.
S.W.: Etienne Decroux a fost Rodin al mişcării. Opera lui a conferit o dimensiune sculpturală artei teatrale, de la început, încă dinainte de a prinde contur, şi până la sfârşit.
Într-o anumită măsură, dvs. îi continuaţia lumea, o duceţi mai departe, ceea ce stă scris în cartea de vizită a trupei pe care o conduceţi, dar şi a şcolii de teatru pe care aţi înfiinţat-o. În ce sens vă puteţi numi continuatori ai lui?
C.S.: Există două direcţii în activitatea noastră. Predăm, căci transmiterea acestei arte ni se pare esenţială, întru continuarea creaţiei lui Decroux. Apoi, avem un teatru la care facem spectacole. Dimensiunea aceasta artistică a activităţii noastre nu este o continuare în sensul strict al cuvântului. Mai degrabă îi folosim tehnica pentru a făuri alte lumi. Theatre de l’Ange Fou, înfiinţat de noi la Paris, acum avându-şi sediul la Londra, creează producţii în linia lui Decroux. Acum câţiva ani i-am reconstituit repertoriul într-un spectacol intitulat The Man who Preferred to Stand. În Passage of Man on Earth i-am reconstruit un spectacol, am făcut o producţie în care arta lui să intre în dialog cu creaţia noastră…
S.W.: Cred că munca noastră este unică. Există posibilitatea ca, văzând ce facem la şcoală şi urmărind producţiile noastre după Decroux, iar apoi spectacolele pe care le montăm la teatru, spectatorul să nu-şi dea seama că este vorba despre una şi aceeaşi companie teatrală. Pot părea două lumi diferite. Dacă ai o idee, cât de vagă, despre tehnica lui Decroux, poate îţi dai seama. Dar e limpede că iniţiaţii pot crede că este vorba despre două lucruri diferite.
De fapt, noi ne considerăm pur şi simplu creatori. Am creat nenumărate spectacole în stilul nostru. Dar, când ne ocupăm de repertoriul lui Decroux, devenim interpreţi ai creaţiei altcuiva. E ca în relaţia dintre compoziţie şi muzică. Poţi cânta alături de un compozitor, dar poţi interpreta singur, separat, muzica aceluiaşi compozitor. Această componentă a lucrului nostru nu ne privează de nimic. Dimpotrivă, ne conferă o bază solidă.
Eu însă am o întrebare legată de elementul vizual. Trăim într-o lume dominată de imagine. Fiind foarte vizual, oare teatrul de mişcare pe care îl faceţi ajunge mai direct la public şi are şanse să cucerească din ce în ce mai mulţi spectatori?
S.W.: Ca să răspund aş putea să mă întorc la Decroux. El a spus odată că singura creaţie care-l interesează este creaţia lui personală. Trebuie să recunosc să e valabil şi pentru noi, pentru mine şi Corinne. Ne face plăcere să vedem tot felul de spectacole, dar suntem preocupaţi în primul rând de ce şi cum facem noi.
Cât despre public. Dacă îi place, foarte bine. Dacă nu, dacă sala e goală, ce putem face?! E un fel de paradox.
C.S.: Da, un paradox. Dacă ne întoarcem în istoria teatrului, vedem că scopul teatrului nu este să câştige o majoritate absolută. Aşa ceva e absurd. Orice ai face, este imposibil din punct de vedere al logicii să ai pe toată lumea de partea ta. Pentru unii oameni, teatrul nici nu există. Preferă filmul, televiziunea etc. Sunt de părere că artistul nu trebuie să fie foarte preocupat de urmările artei sale, ca să nu cumva să ajungă să se străduiască a face pe placul tuturor. Revenind la Decroux, tot el a spus şi Nu cred că sunt chiar aşa de unic!. Ideea este următoarea: dacă mie îmi place ceva, există şanse să le placă şi altora. E relativ simplu. E treaba producătorului, a PR-ului şi a jurnalistului să atragă public. Artistul trebuie să stea în lumea lui şi să nu-şi facă griji. Grijile sunt duşmanul creaţiei. Dacă îmi fac griji pentru public, nu mai sunt sincer şi cinstit. Chiar şi într-o lume ideală.
Să vorbim puţin şi despre temele pe care le aduceţi pe scenă. Ce căutaţi prin intermediul acestei forme artistice?
S.W.: Există teme şi epoci care ne cam obsedează, s-o recunoaştem. Ele revin mereu şi mereu. Privim iar şi iar spre memorie, scoatem din ea amintiri. Ne interesează răsturnările politice, ca şi revoluţiile care au loc într-o căsnicie, să spunem. Căutăm să descoperim ce este dincolo de schimbările majore sau radicale. De fapt, avem o abordare aproape psihanalitică a întâmplărilor şi a personajelor. Vrem să ajungem la motivele din spatele lucrurilor şi al întâmplărilor. De ce ne afectează ceva ce nu mai există în clipa de faţă? De ce reacţionăm la ceva din trecut? Cum depăşim o astfel de reacţie? Iată ce ne frământă. Suntem în căutarea esenţelor.
Imagini din timpul workshop-ului, blogul Teatrului Masca
Print