Theodora Stanciu: Teatrul independent nu trebuie să fie pentru „consum“

Unul dintre cele mai interesante spectacole noi din stagiunea care s-a încheiat se numește „cont(r)ACTe“, e regizat de Cristi Juncu și se joacă la Teatrul ACT. În el, o veți (re)întâlni pe Theodora Stanciu, într-un rol ce-ți rămâne în minte și la mult timp după ce pleci din sală. Actriță la Teatrul de Comedie, după ce a petrecut zece ani ca la Teatrul din Ploiești, Theodora Stanciu spune că a intrat târziu în teatrul independent, pentru că a crescut cu prejudecata că actorul trebuie să aștepte să i se dea să joace. Este deschisă la propuneri, după ce a prins aripi, după cum mărturisește, atunci când s-a luptat să-și facă pentru ea însăși un spectacol independent.„Să arătăm lucruri pe care nu credeam că le-am fi putut face vreodată“, iată marea provocare pentru ea. Despre provocări și dorințe, despre teatru și alte plăceri am stat de vorbă cu Theodora Stanciu într-o seară de vară furtunoasă.

Teatrele au intract în vacanță. Tu tocmai ai jucat într-un spectacol la Muzeul Național de Artă. Nu pleci în vacanță?

La Teatrul de Comedie repet „Tartuffe“, în regia domnului Laszo Bocsardi. În vacanță, sunt la Godot Café Teatru, unde joc în „Masculin- feminin“. Ar mai fi câteva proiecte la orizont, dar o să vedem ce concretizăm din septembrie. Altfel, o să mă retrag la mare, pe care o ador. Îmi închiriez un apartament într-un loc la capăt de Mamaia, spre Năvodari, și stau o lună cu copilul, cu mama. Soțul vine doar în weekend, că cineva mai trebuie să și muncească! Mergem și pe la munte apoi. Suntem călători și nu prea ne vine să stăm. Iubesc vara, urăsc iarna, nu-mi plac hainele groase. Unul din regretele mele e că nu m-am născut într-o țară caldă.

Dar poți merge într-o țară caldă.

La plimbare, poate. Dar altfel, nu. Sub nicio formă. E o tentație pe care n-am simțit-o niciodată. În primul rând, pentru că sunt foarte legată de ai mei. În al doilea rând, pentru că meseria asta nu prea poți s-o faci în altă limbă. În al treilea rând, pentru că am avut aici întotdeauna un mediu cumva potrivit pentru tot ce-am vrut eu să fac, o dată mai mult, o dată mai puțin, cu plusuri, cu minusuri. Deși astă iarnă, de exemplu, am descoperit un loc de vis în Australia, unde am fost la plimbare, într-un tur lung, care a inclus și Noua Zeelandă și Papua Noua Guinee… A fost, până acum, aventura vieții. Dar asta nu înseamnă că aș fi dispusă să trăiesc acolo. Repet, suntem mari călători. Încă nu ne-am terminat casa și stăm îmghesuiți într-un apartament pentru că nu am putut să ne abținem de la călătorii fantastice… Am fost în Africa aproape două luni, în Australia, în America, plănuim o America de Sud, tot în vara asta mergem în Israel, unde n-am mai fost. Și, pentru că băiatul nostru a crescut, vara am început să facem și câte o săptămână de mers prin țară. Așa am fost în Bucovina, în Apuseni, în niște locuri superbe în care și eu am mers, la rândul meu, cu părinții mei când eram mică. Și așa, toate verile mele sunt speciale și frumoase. Băieții mei fac și scufundări, deci Marea Barieră de Corali din Australia a fost o atracție. Eu sunt mai degrabă genul cu o carte sub umbrelă, mai pământeană, mai puțin aventurieră…

Am început să lucrez în teatrul independent foarte târziu și mi-e ciudă. Aveam cultivată mentalitatea că trebuie să aștepți să ți se dea să joci ceva. Când ești tânăr și nu ești vedetă, nici ofertele nu sunt tocmai… stufoase. Am așteptat mult timp să joc și mi-am dat seama că starea asta nu poate continua la infinit.

Dar ca să faci teatru în România trebuie să ai spirit de aventură, recunoaște!

Da, ai dreptate. Numai că eu sunt o fericită și aici, pentru că nu sunt nevoită să trăiesc din asta, pentru că am avut norocul să joc destul, vreme de zece ani fantastici, la teatrul din Ploiești, unde am învățat mult și unde eram un grup minunat, apoi am avut alt noroc: să ajung la Teatrul de Comedie. Prin urmare, nu joc decât în proiectele care consider că mă reprezintă, care îmi fac plăcere. N-am niciun fel de încrâncenare. Nu știu dacă e bine sau rău, dar așa e. Altfel, da, e dificil cu teatrul în zilele noastre.

De ce?

Din cauza condiției artistului, care însă e la fel de grea, în unele cazuri și mai grea, peste tot. De exemplu, trebuie să se mai dezvolte segmentul independent, să apară mai multe locuri în care să nu joace numai tinerii absolvenții, ci și actorii care au perioadă moartă în teatrul în care sunt angajați, de exemplu. Acum numai cine nu vrea nu poate să facă teatru.

Sună foarte optimist!

Pe vremea când eram la teatrul din Ploiești, unde am ajuns prin concurs, a apărut Teatrul Luni de la Green Hours. Atunci, pentru mine, era ceva de neimaginat, de neatins. Nici prin cap nu mi-ar fi trecut că eu aș putea juca într-un spectacol acolo! Se făceau foarte greu, erau foarte puține. Acum nu trebuie decât să faci ceva un lucru bun și vei găsi un loc pentru el la Godot Café, la La Scena, la Teatrul în Culise etc. Când am debutat e, așa ceva nu exista.

Cât despre teatrul de stat, am impresia că lucrurile au stat mai tot timpul la fel, cu precizarea că situația de la București diferă de cea din provincie, unde se lucrează mai concentrat pentru că artiștii nu au alte preocupări, cum au cei de la București, unde mediul e mai tensionat și mai boem în același timp. Aici se repetă mai mult un spectacol, ceea ce poate fi, pe de altă parte, mai bine. E un adevăr că aici regizorilor le place să lucreze mai mult, iar în provincie vor să lucreze mai repede și ca să plece mai repede.

Teatrul independent se naște atunci când e un gen pe care, din diverse motive, nu-l poți face în teatrul de stat. Dincolo de mijloace tehnice, el trebuie să conțină o parte de creație consistentă. Or, în multe producții de azi nu regăsim asta. Este o grijă de pe umerii noștri, ai actorilor, ai regizorilor, și trebuie să fim foarte atenți la cum jonglăm cu acest teatru independent. Ideea e să nu scădem nivelul atât de tare, încât să dorim să obținem numai râsul spectatorului, că el e foarte ușor de obținut.

A schimbat ceva în tine implicarea în teatrul independent?

S-au schimbat multe. Am început să lucrez în teatrul independent foarte târziu și mi-e ciudă. Aveam cultivată mentalitatea că trebuie să aștepți să ți se dea să joci ceva. Când ești tânăr și nu ești vedetă, nici ofertele nu sunt tocmai… stufoase. Am așteptat mult timp să joc și mi-am dat seama că starea asta nu poate continua la infinit. Atunci am făcut primul meu spectacol independent, one-woman show, în colaborare cu Teatrul de Comedie și cu sponsorizarea de la o prietenă foarte bună. A fost o nebunie, singura mea parteneră fiind o soprană care cânta live. Acest minunat „Parfum de viață“, în regia lui Sorin Militaru, cu muzica lui Vlaicu Golcea și coregrafia lui Florin Fieroiu, mi-a dat aripi. L-am produs pe banii oferiți de o fundație și l-am jucat la Teatrul de Comedie. Din momentul ăla mi-am dat seama că pot face aproape orice. A fost greu, dar mi-a făcut bine să-mi doresc să fac ceva ce nu mai făcusem niciodată, ceva ce n-o să-mi ofere nimeni niciodată. A trebuit să fac toată munca, inclusiv producție și promovare. Or, asta înseamnă că rolul nu este singura ta preocupare.

Și distragerea atenției face bine?

În cazul meu, da. Mi-a dat curaj. M-a făcut să văd altfel lucrurile. Și apoi a urmat „Masculin-feminin“, pe un text scris de Lia Bugnar special pentru mine, fapt care mă onorează și mă bucură enorm, tocmai pentru că ea m-a văzut într-o lumină în care alții nu mă văd. Și am început să mă aventurez. Am descoperit roata: se poate juca și în altă parte decât la teatru! Am mai făcut „Red Light Shakespeare“, cu foarte tânăra regizoare Alexandra Popescu, după ce ne-am adunat la o cafea și ne-am spus că vrem să facem ceva ieșit din comun, care ar incita cumva publicul. Am pornit cu patru personaje feminine din piesele lui Shakespeare și am făcut patru povești. Am lucrat mult și a ieșit ceva frumos, jucat într-un spațiu ciudat: Carol 53, o casă veche, boierească, dată de proprietar unor arhitecți, acum gazdă de evenimente artistice, unde sper să jucăm iar din toamnă.

Deci toate bune și frumoase cu teatrul independent?

Da, e frumos și benefic. Numai că de multe ori îți întinde o capcană uriașă. Multe producții se comercializează, ceea ce mă sperie cumva. Teatrul independent se naște atunci când e un gen pe care, din diverse motive, nu-l poți face în teatrul de stat. Dincolo de mijloace tehnice, el trebuie să conțină o parte de creație consistentă. Or, în multe producții de azi nu regăsim asta. Este o grijă de pe umerii noștri, ai actorilor, ai regizorilor, și trebuie să fim foarte atenți la cum jonglăm cu acest teatru independent. Ideea e să nu scădem nivelul atât de tare, încât să dorim să obținem numai râsul spectatorului, că el e foarte ușor de obținut. El trebuie să plece de la teatru cu mai mult: cu o temă, cu niște întrebări, cu niște frământări. Trebuie să se gândească la ce a văzut, nu să plece cu o bere „consumată“. Teatrul independent nu trebuie să fie pentru „consum“. „Cont(r)ACTe“ ar fi putut ajunge într-un astfel de spațiu independent, dacă n-ar fi avut norocul să ajungă la Teatrul ACT.

Te-a atras ceva anume la text?

Textul a fost adus de Diana Cavallioti de la Londra. Dar pe mine m-a convins în primul rând Cristi Juncu, cu care-mi doream enorm să lucrez. Încrederea mea în el fiind deplină, am intrat într-un proiect care avea la dispoziție un timp foarte scurt. Pe măsură ce am început să lucrăm, ne-am dat seama că nici nu ne trebuia mai mult.

Spectactorul trebuie să se gândească la ce a văzut, nu să plece cu o bere „consumată“. Teatrul independent nu trebuie să fie pentru „consum“.

Crezi că spectacolul ăsta poate funcționa ca avertisment?

Da, din moment ce sunt din ce în ce mai mulți workoholici pe pământ, pentru care nu mai contează nimic altceva. Vorbim despre ființe dezechilibrate, care uită că viața are mai multe componente – și familia, și copilul etc. – și din cauza asta pierd. Nu știu de ce cât de mulți bani câștigi poate deveni cel mai important lucru pentru ei, dar cert e că așa se întâmplă. Echilibrul e idealul, știm. Dar eu văd chiar în jurul meu, la prieteni și cunoștințe, oameni sufocați de volumul de muncă, oameni care nu stau cu copiii lor. Sper să aibă viață lungă spectacolul nostru, care nu știu dacă ar avea același succes și în altă parte, deși tema e de interes.

Pentru mine, „cont(r)ACTe“ a fost în primul rând un spectacol despre putere și limită, cu o poveste care alunecă în absurd. Abuzul e atât de mare, încă nu mai are logică. Greșesc?

Alunecarea în absurd face deliciul spectacolului nostru și ne-a ridicat ceva probleme la repetiții. În anumite situații de viață, nimeni nu face ce vedem că se face în spectacol. Noi credem că scopul textului este să năucească spectatorul într-atât, încât să-i dea cât poate duce și ceva mai mult. O doamnă care m-a felicitat după spectacol într-o seară mi-a zis: „Eu te-aș fi omorât pe la a treia scenă! N-aș fi stat până la sfârșit“. Prietena mea bună, care a venit la prima vizionare cu public, mi-a zis după spectacol că momentan nu poate să-mi spună nimic: „Lasă-mă jumătate de oră. Acum nici nu mă pot uita la tine!“ Cristi Juncu a auzit-o și m-a sunat seara: „Să nu cumva să te iei după ea! Ai făcut foarte bine! Să nu cumva să îndulcești personajul! Să nu cumva să încerci să-l faci mai uman!“

În fine, mi-a fost foarte greu, eu neregăsindu-mă în nimic din femeia cu pricina. Am construit fiecare scenă la limită. Eu nu joc o șefă care-și folosește poziția pentru a-și teroriza o angajată, ci o șefă care pur și simplu respectă niște reguli și nu o interesează nimic altceva. Din punctul ei de vedere, poziția în care se află nu-i permite nimic altceva. Actoricește, e foarte greu. Riști să îndulcești sau să îngroși. Pe măsură ce lucram, îmi plăcea din ce în ce mai mult incisivitatea autorului, felul în care te atacă și te enervează. În spatele vorbelor, se simte gândul care spune altceva decât spun vorbele. Iar spectactorul trebuie să găsească gândul.

Ca actriță, ce fel de relație stabilești cu regizorul cu care lucrezi? De coordonare pe același plan sau de subordonare?

Încerc să colaborez cu adevărat, să comunic. N-am lucrat niciodată un spectacol împotriva gândurilor sau opiniilor mele personale. Când s-a întâmplat, nu am mai dus proiectul până la capăt sau pur și simplu el nu a mai ieșit. S-a întâmplat să mă retrag pentru că simțeam că eu nu sunt acolo. Asta se simte foarte repede, de la lectură. Poate că sunt și ușor atipică, în sensul că poate întotdeauna am părut mai matură decât eram, ca vârstă. Iar acum roata se întoarce în favoarea mea! Vocea, pe de altă parte, face să nu pot fi distribuită în orice gen de rol. Nu aș putea juca o ingenuă cu vocea asta!

Acum ce te interesează să joci?

Sunt deschisă la orice colaborare și mă aflu încă într-o perioadă în care-mi place să caut și să încerc. În „Masculin-feminim“ joc un bărbat care devine femeie. Se pare că oamenii văd o anumită androginie la mine! La început, am rămas fără glas când mi-a spus Lia ce a scris pentru mine. După aceea, ușor-ușor, am prins încredere și, plăcându-mi mult lucrul cu ea, am ajuns chiar să iubesc acest personaj.

Aici revenim la capcana despre care am vorbit. Teatrele de stat încă fac producții grandioase și mult prea sofisticate, iar teatrul independent tinde spre zona comercialului.

Care sunt nevoile publicului de azi?

Aici revenim la capcana despre care am vorbit. Teatrele de stat încă fac producții grandioase și mult prea sofisticate, iar teatrul independent tinde spre zona comercialului. Dacă aș ști răspunsul la această întrebare, aș ști exact ce spectacole să fac în perioada următoare.

Cel mai des aud, de mult timp, același lucru: publicul are nevoie de comedie.

Cred că e incomplet. De exemplu, are nevoie și de „cont(r)ACTe“, care merge în cheie comică primele șapte scene, după care dă cu tine de pereți. Dacă asta e comedie, atunci da. Impresia mea este că publicul s-a plictisit de comedia banală, care nu aduce nimic. Ori, dacă o luăm altfel, publicul pentru acest gen de spectacol e limitat. Spectatorilor le trebuie situații în care să se regăsească, să fie solicitați să gândească, să caute soluții. Sigur, comicul nu trebuie să lipsească, așa cum simțul umorului n-ar trebui să lipsească din niciun om și din niciun personaj. El trebuie să fie în noi oricum, dar trebuie și să-l cultivăm. Repet însă, asta nu e tot. Nu e valabil principiul aplicat fără discernământ în televiziune: dăm ce se cere. Eu cred că, dacă îi dai omului un produs calitate, de teatru sau de televiziune, publicul va descoperi calitatea lui și o va îmbrățișa.

Dar televiziunea, de exemplu, a dus, în timp, la atrofierea organelor care percep calitatea.

În parte, însă nu cred că oamenii nu simt ce consumă atunci când consumă comercial. Dacă s-ar ridica un pic nivelul, s-ar uita. De fapt, e logic. S-a dovedit în teatru. Spectacolele bune, făcute cu conștiința lucrului bun, rezistă.

Impresia mea este că publicul s-a plictisit de comedia banală, care nu aduce nimic. Ori, dacă o luăm altfel, publicul pentru acest gen de spectacol e limitat. Spectatorilor le trebuie situații în care să se regăsească, să fie solicitați să gândească, să caute soluții. Sigur, comicul nu trebuie să lipsească, așa cum simțul umorului n-ar trebui să lipsească din niciun om și din niciun personaj. El trebuie să fie în noi oricum, dar trebuie și să-l cultivăm. Repet însă, asta nu e tot. Nu e valabil principiul aplicat fără discernământ în televiziune: dăm ce se cere. Eu cred că, dacă îi dai omului un produs calitate, de teatru sau de televiziune, publicul va descoperi calitatea lui și o va îmbrățișa.

Mai are putere teatrul azi?

Da. Și o să aibă tot timpul. E o poveste fără sfârșit. Nu depinde decât decât de noi s-l energizăm și să-l ducem tot mai sus, încercând să arătăm lucruri pe care nu credeam că le-am fi putut face vreodată. Asta e marea provocare.