„Hamlet”-ul regizat la Teatrul Schaubühne din Berlin de Thomas Ostermeier, unul dintre cei mai apreciaţi regizori ai momentului în Germania şi nu numai, a venit la Bucureşti în cadrul Festivalului Shakespeare şi va merge, de asemenea, la Craiova.
Renumele şi l-a construit în ultimul deceniu. Thomas Ostermeier s-a impus, fără îndoială, printr-un fapt cert: spectacolele sale stârnesc discuţii sau dispute. A început de la piese ale dramaturgilor contemporani, mai ales americani, şi s-a îndreptat apoi spre repertoriul clasic. A făcut să curgă multă cerneală cu „Nora” după Ibsen şi cu „Hamlet”-ul care a avut una dintre premiere la ediţia din 2008 a festivalului de la Avignon, iar acum pregăteşte „Othello”. Iată scurta discuţie pe care am purtat-o chiar înainte a pleca spre aeroport, lăsându-şi actorii singuri pentru încă două reprezentaţii cu „Hamlet”.
În primul rând, ne-a frapat formula de distribuţie pe care aţi ales-o pentru spectacol. Teatrul Schaubühne din Berlin are, desigur, o trupa de actori foarte bună, aşa că aţi avut de unde alege. Dar ne-aţi putea da câteva explicaţii despre distribuţie?
E important să precizez că aşa am conceput proiectul, cu şase actori care joacă toate personajele din „Hamlet”. De multe ori oamenii cred că am ales astfel pentru că e un spectacol care participă la numeroase turnee. Numai că nu despre asta este vorba. De altfel, o mulţime de actori de la teatru sunt nemulţumiţi că n-au fost distribuiţi. Mai ales actriţele, îndeosebi cele angajate permanent. Cu atât mai mult cu cât repertoriul clasic cuprinde destul de puţine roluri feminine interesante şi de amploare. Şi, dacă ai două astfel de personaje, Gertrude şi Ofelia, în cazul nostru, şi desemnezi o singură actriţă care să le joace pe amândouă într-un singur spectacol, nu e tocmai mulţumitor pentru actriţe.
Am conceput astfel distribuţie din mai multe motive. Cel mai important este că viziunea mea porneşte de la ideea ca toate elementele spectacol să încerce să reflecteze paranoia lui Hamlet. Prinţul se transformă în paranoid fiindcă, pentru el, Claudius, care i-a ucis tatăl, este o ameninţare de moarte. Hamlet urmează să urce pe tron. Încearcă să se ascundă punându-şi masca nebuniei. Şi, încetul cu încetul, chiar înnebuneşte şi nu mai poate deosebi cine-i e prieten, cine, duşman. Încă un element despre motivul pentru care Gertrude şi Ofelia sunt interpretate de aceeaşi actriţă. La un moment dat, în piesă, Hamlet face cea mai mare greşeală din punctul meu de vedere: refuză să continue relaţia cu Ofelia, care i-ar fi prieten şi partener şi l-ar ajuta să-şi găsească scăparea. Dar el hotărăşte să nu rămână cu ea şi, cred eu, s-o pedepsească nu pentru vreo faptă de-a ei, ci pentru o faptă săvârşită de mama lui, regina Gertrude. Deci interpretează greşit fapta mamei şi greşeşte în ce priveşte rolul femeilor şi capacitatea de a trăda, pe care, în mod evident, mama lui o are. Cade în capcana de judeca la fel toate femeile. O confundă pe Ofelia cu regina Gertrude.
Şi mai există şi dimensiunea Oedip, vizibilă în piesă, dar ea nu m-a interesat în mod special. Eu am încercat să arăt totul prin ochii lui Hamlet. În spectacolul meu, actorii interpretează când un personaj, când un altul şi nu-şi găsesc salvarea.
Aţi eliminat anumite scene din textul original. Pe de altă parte, îl puneţi pe Hamlet să preia roluri ale altor personaje din piesă. Scena groparilor, de exemplu, nu e prezentă în spectacol. Prinţul Danemarcei preia şi rolul bufonului. Nu spune replicile groparilor, dar îşi asumă o dimensiune clovnescă. Devine, în acest spectacol, un om al spectacolului. Înregistrează cu camera de luat vederi, nu numai pentru a păstra, ci şi pentru a se juca la nivel suprafeţelor, al aparenţelor, al imaginii. Este corect? Şi de ce lipsesc groparii?
Mă surprinde ce spuneţi. De obicei, oamenii nu citesc piesa aşa. Există o carte, „Shakespeare and The Popular Tradition of the Theatre”, de Robert Weimann. El descrie foarte bine şi foarte convingător sursele lui Shakespeare. Una dintre ele sunt piesele alegorice medievale, în care Viciul este personaj şi unde binele se luptă cu răul. Viciul încearcă să atragă celelalte personaje de parte răului. Personajul s-a dezvoltat, personajul a luat amploare, a devenit tip, iar alegoriile construite în jurul Binelui au ajuns în planul secundar. Interesant e că publicului îi plăcea mai mult Viciul, cu alte cuvinte personajul negativ. Exista şi o manieră tradiţională de a-l aduce pe scenă: personajul negativ intra întotdeauna în spaţiul de joc venind dinspre public, dintre spectatori. Eroul din alegoriile construite pe forţele binelui intra întotdeauna din culise pe scenă. „Răul” era mai aproape de public, de care era legat în mod organic. Venea dintre spectatori, după care li se adresa direct şi se întorcea printre ei.
Bufonul este o componentă a Viciului. Shakespeare a folosit-o: în bufonul din „Regele Lear”, în Iago etc. În piesele medievale germane îl avem pe Mefisto, o întruchipare limpede a Viciului. Şi avem un ecou al acestui tip şi în „Hamlet”. Hamlet recurge la masca nebuniei, care-i permite să se comporte foarte urât, ca atunci când vorbeşte cu Polonius, cu Ofelia, cu regina, cu regele. Tot aşa se purta şi Viciul, însetat de putere. Există multe poveşti despre cum erau ucişi bufonii. Însă de cele mai multe ori erau omorâţi pentru că nu mai aveau haz, nu pentru că subminau şi atacau puterea. Bufonii erau singurii care aveau voie să spună adevărul.
Apropo de adevăr, cum aţi abordat conflictul de natură morală care-l animă pe Hamlet? Misiunea lui este, nu-i aşa?, justiţiară. El trebuie să readucă mersul lucrurilor pe făgaşul firesc.
Cred că, în această privinţă, spectacolul nu aduce nimic nou. De fapt, Hamlet este incapabil să joace acest rol. Se teme. Trebuie să afle dacă stafia care i s-a arătat spune adevărul, dacă este stafia tatălui sau întruchiparea diavolului. Trebuie să recurgă la teatru, la „Cursa de şoareci”, ca să afle dacă stafia a avut dreptate. Află, dar după aceea îşi găseşte tot felul de scuze pentru a nu ucide. Este incapabil de acţiune. Un filozof german a numit generaţia noastră „generaţia Hamlet”, pentru că nu suntem capabili de a lua nici o hotărâre, de a acţiona, la nivel politic. În general, conştiinţa nedreptăţii din lume – la nivel economic, politic, social – este foarte puternică. Numai că ea nu atrage în acest moment o mişcare politică pe măsură. Nu există alternativă. Complexitatea lumii este întotdeauna o scuză. Toate aceste lucruri sunt prezente în „Hamlet”. Brecht a spus un lucru foarte frumos: că şi-ar fi dorit ca Hamlet să ucidă pe nimeni.
Adevărata lui misiune nu este a ucide.
Dar care este, în opinia dvs.?
Adevărata lui misiune este – de aceea am ales camera de luat vederi şi de aceea există, în piesa, scena finală cu Horaţio – să demaşte adevărul, să le dezvăluie tuturor nedreptatea. Sau aceasta ar trebui să fie adevărata misiune. La sfârşit, tragedia nu este că moare, ci că e cu putinţă ca Horaţio să nu spună adevărul. Un aspect foarte important în zilele noastre. Un aspect foarte important în „Blasted”, piesa lui Sarah Kane, unde e descris conflictul dintre soldat şi jurnalist şi în care autoarea a demascat lumea de care mass-media de azi nu e interesată, căci comunicarea adevărului ar însemna dezvăluirea motivaţiilor violenţei şi războiului. Dar media vrea doar câteva fotografii scandaloase, nu să arate ce se ascunde în spatele lor şi cum s-a ajuns la aşa ceva.
Shakespeare dramaturgul crede în forţa poveştilor, e convins că ele pot schimba lumea. Iată semnificaţia mai profundă din „Hamlet”. În epocă, îi înfăţişa publicului britanic un regat corupt, condus de un rege decăzut şi „putred”, Claudius. Îi prevenea pe spectatori să fie atenţi la ce se întâmplă cu regatul lor. Se vede credinţa în forţa poveştii.
Ceea ce e valabil şi pentru „Othello”. Desdemona nu se îndrăgosteşte pentru că a văzut o fotografie a lui Othello (!), ci pentru că el ştie să povestească. Se pricepe să-şi istorisească peripeţiile din război. Are o anumită vârstă, iar ea e o femeie tânără. Cred că şi aici vorbeşte Shakespeare, care nu mai e tânăr şi seducător, şi vrea să ispitească o femeie tânără şi atrăgătoare.
Dimensiunea morală este deosebit de importantă în piesă. Dar pe mine nu asta m-a interesat în primul rând în spectacol. Fiecare spectator trebuie să decripteze dimensiunea morală a piesei.
Dar actorii? Care au fost criteriile în funcţie de care i-aţi ales?
Toţi sunt din trupa de la Schaubuhne. Cu Lars (Lars Eidinger, actorul care-l joacă pe Hamlet – n. red.) lucrez de zece ani şi iată că s-a ivit un moment bun în cariera lui, în care am considerat că ar fi frumos şi potrivit să facă un Hamlet. Până acum, cu mine n-a lucrat pentru roluri majore. Am lucrat împreună, printre altele, la „Nora” de Ibsen. De atunci a câştigat mult la capitolul profunzime. De aceea l-am ales şi n-aş fi făcut „Hamlet” fără el.
Ce căutaţi în primul rând la un actor?
În general, cel mai important e să nu semene cu nimeni, să fie diferit. N-aş putea generaliza, pentru că fiecare trebuie să-şi găsească expresia personală şi să nu-i copieze pe alţii. O mulţime de actori încearcă să-i copieze pe alţii – idoli şi staruri. În ce mă priveşte, cred că un actor este un autor. Al propriului personaj. Şi fiecare ar trebui să încerce să-şi comunice experienţele personale din viaţa reală. Mă interesează ca actorul să poată conecta experienţa personală la rol.
Actorul nu este, deci, un pion pe o tablă de şah, pe care îl manevrează regizorul. Îi lăsaţi libertate.
Dacă i-aţi întreba pe mulţi dintre ei v-ar spune că „regizez”, adică prea le zic ce să facă! Dar eu aşa lucrez. Şi, cu toate că nu le spun la repetiţii, în spatele acestui tip de muncă se află credinţa sau mai bine spus dorinţa de le arăta personalităţile, care sunt singulare. Asta caut.
Relaţia cu actorul se bazează, întâi de toate, pe încredere, aşa spuneaţi într-un interviu de acum câţiva ani.
Fără îndoială. E evident şi valabil pentru orice regizor. Trebuie să ai încredere în actorul pe care-l alegi pentru un rol. Dar şi el trebuie să aibă încrede că sunt capabil să regizez piesa. Aşa a fost între mine şi Lars, cum vă spuneam. După mai multe spectacole, de-a lungul anilor, la un moment dat ajungem să vorbim o aceeaşi limbă sau să construim una comună.
Print