Fără să ciocăni la ușă, intri pe furiș – ca un intrus – în casa unei familii despre care nu știi nimic. Spațiul este primul contact direct cu personalitatea, amintirile și emoțiile lor. Este geografia detaliată a unor vieți măcinate, peste care s-au scurs generații și, în același timp, reprezintă locul unei ultimi reuniuni. E suficient să intri în sala de spectacol de la Teatrul Mic și să tragi cu ochiul la scenografia pe care Iuliana Vîlsan a creat-o pentru spectacolul „Ținutul din miezul verii” de Tracy Letts, în regia lui Vlad Massaci. Nu poți nici să privești insistent și nici nu îndrăznești să pășești înăuntrul ei. Simți că în spatele ușilor de oglindă fierbe ceva și că în orice moment secretele ascunse în dezordinea obiectelor și în mobila roasă de timp te vor înconjura ca niște erinii dezlănțuite, gata să muște din tine.
Iuliana Vîlsan, prin scenografia sa extrem de minuțioasă și migăloasă, creează o istorie a unei familii și, mai mult de atât, o energie a spațiului care impune imediat o atmosferă. Tristețe, dezamăgire, frustrare, frică, singurătate – toate plutesc nestingherite în aer și încarcă fiecare obiect scenic. Și, ca un ultim artificiu, peste toată această construcție greoaie și rigidă, dar cu o structură interioară extrem de fragilă, se așază o mantie a întunericului, care împiedică orice culoare să strălucească. Nici nu e nevoie să înceapă spectacolul ca să știi că acolo a murit cineva. Când? Demult. În casa asta s-au descompus niște suflete, mult înaintea trupului. Așa începe „Ținutul din miezul verii”, fără cuvinte, pe fondul zumzetului spectatorilor. Primul semn al unui mare spectacol.
Povestea pe care Tracy Letts o spune poate fi rezumată într-o singură frază: toți membrii unei familii se adună la o înmormântare. Ecranizarea piesei, cunoscută sub numele de August: Osage County, și cu o distribuție de excepție (Meryl Streep, Sam Shepard, Julia Roberts, Ewan McGregor, Benedict Cumberbatch etc.), demonstrează că textul este extrem de flexibil, multistratificat și că poate suporta intensități și interpretări colosale, mai ales actoricești. Pe scena sălii Atelier de la Teatrul Mic, Vlad Massaci descoperă și potențează fiecare resursă a acestui text și creează un spectacol complex, matematic, în spatele căruia intuiești un întreg laborator de creație. Un scurt research pe wikipedia ne lămurește cum e și cu „anxietatea influenței” în ceea ce-l privește pe Tracy Letts. Vlad Massaci nu ignoră aceste influențe și le transpune pe scenă, în jocul actorilor și în modul și ritmul în care acțiunea curge. Mai mult chiar, merge dincolo de ele. În spectacolul lui, regăsim acea căldură a lui Tennessee Williams care înfierbântă nervii până la izbucniri isterice; procesele de conștiință, focul interior și trecutul care revine chiar și din cele mai adânci ape à la Ibsen și, în loc de respiro, tăcerile cehoviene cu propriul lor discurs interior. Printre ele, ca niște sunete acute, ies în evidență toate faptele rupte din tabloul tragediei antice.
Nebunie, vinovăție, sinucidere, minciună, incest – un măcel al destinelor și al emoțiilor, din care n-ar ieși viu niciun om în condiții normale. Vlad Massaci profită de acest extraordinar al teatrului, în care totul e posibil, și suspendă spectatorul într-o clepsidră în care vieți întregi curg în ritm alert, tensionat. Îți taie respirația, ți-o redă, apoi o ia de la capăt, ca într-un joc de tortură. Și nu poți să nu te miri, văzând cum toți actorii, dar absolut toți, își depășesc limitele și împreună creează o lume perfectă datorită performanței lor. Personajele interpretate sunt atât de autentice, încât reușesc să depășească universul ficțional. Ele redau inclusiv prezența tatălui care e absent, dar care pare atât de viu în amintirea, emoția și gândul asumat al fiecărui actor.
Casa copilăriei devine treptat neîncăpătoare, fiecare ușă se deschide și secretele iau cu asalt nou-veniții. Mama, Violet, își așteaptă cele trei fiice, Barbara, Ivy și Karen să rezolve dispariția tatălui lor în locul ei. Violet nu mai e în stare să se ocupe de nimic, are cancer, e ușor iritabilă și nu are nevoie decât de Barbara – „Barbara e preferata mea!”. Rodica Negrea este Mama, Soția, Sora, Femeia. Interpretarea ei nu este unilaterală, ci însumează toate aceste patru laturi și le însușește și le poartă ca pe niște stindarde ale victoriei. Forța ei de neclintit, răutatea și ambiția de a distruge te conving ori s-o condamni definitiv, ori să fii avocatul diavolului. Expresivitatea Rodicăi Negrea nu necesită apropierea. Din ultimul rând al sălii îi auzi vocea care tună, îi simți cuvintele care se topesc în durerea și arsura din gură, îi vezi mersul târșâit și gestul obsesiv de a-și netezi părul – e asemenea unei stafii care bântuie o casă demult părăsită, indispusă de prezența celor despre care știe că vor pleca și nu se vor mai întoarce niciodată de dragul ei. Așa că e pregătită să taie în carne vie cu cea mai dură lamă a adevărului; căsăpește viscere, suflete și vieți cu pumnii bătând în masă. Pentru că dacă suferința ei e de nesuportat, atunci și ceilalți trebuie să primească mai mult decât pot duce. Așezată în capul mesei, față în față cu fotografia lui Beverly, își îndreaptă degetul spre fiecare și îl anihilează. Rodica Negrea întrupează cea mai abominabilă mamă și cu aceeași măiestrie lasă să se întrevadă toată tristețea și amărăciunea acumulate într-o viață; este cea mai puternică și cea mai sensibilă, cea mai distrugătoare și cea mai fărâmițată, în mici bucăți pe care doar moartea le va mai lipi la loc. Peste ea, singură la masă, se lasă întunericul.
Andreea Grămoșteanu își însușește și ea cele patru ipostaze (Mamă, Soție, Soră și Femeie) și creează o imagine în oglindă a mamei. Nu degeaba Barbara e preferata ei… Andreea Grămoșteanu își conduce personajul pe două fronturi (viața personală și trecutul familiei), unde trebuie să lupte fără nicio armă. Este o mamă care nu mai deține controlul, este o soție înșelată și părăsită, este o soră neputincioasă și o femeie-epavă. Violet dispare în spatele oglinzii și atunci fiica se privește pe sine, o copie fidelă, care curând își va pierde și ea mințile. Dacă mama va muri sufocată printre mobilele vechi, ticsite cu amintiri, Barbara mai are o șansă să se salveze. Să-și sărute tandru mama pe frunte, să-i dea dreptate – nimeni nu mai e atât de puternică – și să închidă ușa în urma ei. Aici, Vlad Massaci lasă un final deschis.
Relația Barbara – Bill reușește să se compună ca un alt mic spectacol în sine. Mihai Călin își asumă rolul de victimă intrată în cuibul unor vipere și joacă impecabil partitura bărbatului care recunoaște discret că a greșit, dar care nu-și sacrifică viitorul, de dragul unui trecut. Este primul și unicul personaj care iese din scenă împăcat cu sine, singurul care se pune pe primul loc, fiind conștient că a eșuat ca tată și ca soț. Dar viața nu se sfârșește aici, pare să spună Bill când închide ușa în urma lui.
Ca o contranotă apare Steve (Toma Cuzin), fără scrupule, libidinos – parvenitul fără limite. Toma Cuzin nu-i adaugă mai multe tușe personajului, ci îl lasă așa, într-o stare rudimentară, încât să te oripileze încercarea lui de a o seduce pe Jean, fiica lui Bill și a lui Barbara. Printr-un rol minor, Silvana Mihai iese în evidență, pentru că transmite acumularea tensiunii din acel mediu nociv. Izbucnirea ei este izbucnirea oricărui adolescent care simte cum viața îi este distrusă de greșelile părinților.
Karen și Ivy sunt două personalități opuse, ușor de distins. Diana Cavallioti (același rol este jucat și de Mădălina Ciotea) o portretizează pe Karen într-un monolog fluviu, când abia se aranjau tacâmurile pentru ultima masă în onoarea tatălui. Superficială, prostuță, depresivă, naivă – toate într-o cheie comică realizată la milimetru. Ivy, în interpretarea Valentinei Popa, este blândă și calmă, sensibilă și atentă, în căutarea unui loc liniștit în care să-și trăiască povestea de dragoste cu Charles Jr. Pentru ea, jocurile de putere și răutățile gratuite sunt de neînțeles din punct de vedere uman, pe când Karen trece peste ele cu nepăsare.
Ivy și Charles Jr. sunt și singurele personaje compatibile ca personalitate, singurii care evadează, încălcând orice fel de regulă: rămân împreună, chiar dacă sunt frați. Ionuț Vișan îl transformă pe Charles Jr. într-un bărbat-copil, complet transparent. Sensibilitatea și emoțiile se revarsă în fiecare situație stânjenitoare, așteptându-și pedeapsa pentru simplul fapt că e așa, și nu altfel. Fără să știe că e damnat de o mamă care și-a trădat propria soră.
Cuplul Charles – Mattie este o altă imagine a ratării majore, a peste trei decenii de minciuni. Claudiu Istodor și Dana Dembinski-Medeleanu reușesc un lucru rar, să conțină trecutul personajelor lor și pe baza aceasta să clădească atât conflictul interior, cât și pe cel exterior, legat de incapacitatea lui Mattie de a-și accepta fiul.
În nebunia acestei familii, șeriful (Cezar Grumăzescu) este un străin stingher care nu înțelege nimic și speră să-și împlinească o mică fantezie, s-o cucerească pe Barbara. Dar în casa din „Ținutul din miezul verii” totul e menit să eșueze. Doar Johna (Viorica Mureșanu) și-a găsit adăpost în podul din lemn, pe ușa căruia sunt scrijeliți cu creta extratereștri. Singurul spațiu în care explodează culoarea, viața.
„Ținutul din miezul verii” este despre femei puternice, despre tragedii, despre familie, despre iertare, despre mlaștina în care ne afundăm cu toții, dacă nu învățăm să ajungem mai repede la suprafață. Și mai este un exemplu de performanță și de artă, care la sfârșit îți dă dreptul de a spune: Ce spectacol!
Teatrul Mic, București
„Ținutul din miezul verii” de Tracy Letts
Traducere: Smaranda Nicolau
Regie: Vlad Massaci
Decor și costume: Iuliana Vîlsan
Light design: Iuliana Vîlsan
Muzică originală și ilustrație muzicală: Bibi Vongehr
Distribuție:
Violet – Rodica Negrea
Barbara – Andreea Grămoșteanu
Ivy – Valentina Popa
Karen – Diana Cavallioti / Mădălina Ciotea
Mattie – Dana Dembinski-Medeleanu
Jean – Silvana Mihai
Bill – Mihai Călin / Virgil Aioanei
Charles – Claudiu Istodor
Charles Jr. – Ionuț Vișan
Steve – Cuzin Toma
Șeriful – Cezar Grumăzescu
Johna – Viorica Mureșanu
Print