„Totu-i bine…” pentru actor

Regizorul britanic Tim Carroll, cu o carieră interesantă şi bogată pentru vârsta pe care o are, se află la cel de-al doilea spectacol în România. După ce a montat „Odysseia”, o creaţie scenică fără termen de comparaţie în teatrul de la noi, o producţie rafinată, elaborată, emanând o energie autentică, s-a întors la Teatrul Naţional „Marin Sorescu” din Craiova pentru o altă experienţă.

Ea s-a concretizat într-un spectacol care a avut premiera luna trecută: „Totu-i bine când se sfârşeşte cu bine”, de William Shakespeare, în traducerea Ioanei Ieronim. Şi de data aceasta, primul cuvânt care descrie ce vedem pe scenă este „rafinament”. Regizorul a optat pentru stilizarea unei piese care nu e nici tragedie, nici comedie şi a propus un proiect coerent. Toate componentele spectacolului funcţionează în spiritul unei stilizări moderne, credibile, vii. Scenografia lui Puiu Antemir este esenţială în acest sens, ca şi costumele create de Lia Dogaru. Decorul mobil şi reglabil, alcătuit din componente care se reaşază la aproape fiecare scenă, mânuite de actori, şi costumele de un alb strălucitor (care sugerează discret epoca elisabetană şi contemporaneitatea), pigmentate de nuanţe pastelate, câte una pentru fiecare personaj, contribuie semnificativ şi la atmosferă, şi la crearea unor semnificaţii în spaţiul scenic. Relaţiile dintre personaje şi personajele în sine se descâlcesc, dar nu într-atât încât să devină previzibile şi, cu ajutorul decorului, altul la fiecare dialog, repoziţionând stări, gesturi, cuvinte.

Acelaşi rafinament şi la nivelul muzicii semnate de Iosif Herţea, care punctează foarte discret, de câteva ori, povestea shakespeariană, nu tocmai veselă, în care Helena (Iulia Colan/ Romaniţa Ionescu) ajunge în patul, dar nu şi în inima lui Bertram (Cătălin Băicuş/ George Costea) printr-un vicleşug dureros. „Totu-i bine când se sfârşeşte cu bine” este, printre altele, o piesă despre neputinţele, limitele şi ipocriziile amorului. Regizorul, care n-a făcut mărturisiri despre spectacol, are meritul de a nu fi scos în evidenţă un mesaj, ci de a lăsa povestea să se desfăşoare, mizând pe pe forţa de seducţie a poveştii, pe întâmplările cu tâlc, de gesturile unor făpturi desprinse din lumea elisabetană sau, la fel de bine, din oricare lume. Transpare astfel o dimensiune universală a umanului, un plan general slujit cu bun-gust de întregul spectacol.

În ceea ce priveşte interpretarea, Tim Carroll a făcut şi de data aceasta o propunere originală şi folositoare actorilor. Fiecare membru al distribuţiei a trebuit să înveţe câte două roluri, pe care să le joace alternativ: Iulia Colan este la un spectacol Helena, iar la altul Diana, Adrian Andone e când Parolles, când Steward etc. Iată o piedică în calea rutinei, a automatismului în care riscă să intre actorul după ce joacă de câteva ori acelaşi rol. Regizorul a adus laolaltă în scenă tineri şi actori cu state vechi la Naţionalul craiovean, provocându-i să-şi arate măsura. Montarea este în avantajul lor, căci constă într-un spectacol de actorie. Revenirea la actor, tendinţă vizibilă a ultimilor ani, mai ales când e vorba despre teatrul de stat, este o soluţie fericită şi o consecinţă firească a unei suprasaturări. Şi în acest spectacol, greul cade numai pe umerii actorului, artificii regizorale nu există, iar decorul şi costumele sunt un sprijin puternic, dar numai un sprijin. Tim Carroll le-a propus un spectacol cinstit, fără farafâstâcuri, care slujeşte actorii în primul rând, lăsându-i să spună, nu să declame, povestea Helenei, într-o traducere care contemporaneizează sensibil încărcătura retorică a limbajului shakespearian. Traducerea se poate citi în programul de sală al spectacolului şi tipărirea ei reprezintă o iniţiativă demnă de semnalat a Naţionalului craiovean, care are planuri mari pentru stagiunea viitoare.

Print

Adaugă un comentariu

Adresa dumneavoastră de e-mail nu va fi făcută în niciun fel publică fără acordul sau cererea dumneavoastră explicită.