Tragedie şi „teatru documentar”

S-a vorbit mult despre intruziunea realităţii în artă, afirmându-se că ar fi distrus încet şi sigur tragicul. „Spovedanie la Tanacu” este una dintre creaţiile de pe scena românească ale regizorului Andrei Şerban, care porneşte de la cele două romane jurnalistice publicate de Tatiana Niculescu Bran, „Spovedanie la Tanacu” şi „Cartea judecătorilor”, în anii ce au urmat morţii tinerei Irinei Cornici, întâmplare care a făcut ocolul agenţiilor de presă din străinătate. Povestea Irinei Cornici, tânăra moartă în munţi, într-o mănăstire din Moldova, crucificată de maici şi de preot, cum a scris toată presa din ţară şi din străinătate, a făcut înconjurul lumii, fiind subiect de primă pagină săptămâni la rând şi fiind abordat în respectiva cheie senzaţionalistă. Devenită apoi roman, film documentar şi spectacol de teatru, povestea vine ca un contraexemplu la afirmaţia de mai sus. Realitatea nu ucide tragedia, doar îi schimbă coordonatele.  

De ce a reconstituit Tatiana Niculescu Bran viaţa şi îndeosebi moartea Irinei Cornici? Pentru că nimeni nu cerceta ce se întâmplase cu adevărat la Tanacu, iar ştirile erau livrate una după alta şi oamenii, se grăbeau să arunce primii piatra, ca vechii oameni biblici. Apoi, încet, încet, lucrurile au intrat în uitare, căci memoria postmodernilor este scurtă, fiecare a luat-o pe drumul lui, Irina şi-a luat cu ea în mormânt adevărul despre ce s-a întâmplat în acele zile la Tanacu. Preotul Daniel Corogeanu, călugăriţele de la Mănăstirea „Sfânta Treime” şi medicii care au tratat-o pe Irina au mers mai departe, fiecare purtând în ei mormântul Irinei, taina şi disperările proprii. Tatiana Niculescu-Bran şi-a asumat rolul scriitorului de tragedie contemporană autentică, desprinsă din lumea în care trăim.

De ce există fior tragic în povestea de la Tanacu? Pentru că un om moare şi nimeni nu este vinovat. Toate iţele istoriei se încurcă ireversibil în moartea stranie a Irinei Cornici. Ea s-ar putea rezuma aşa. O fată aparent veselă, crescută într-un orfelinat din România comunistă şi abuzată fizic şi psihic ani întregi, vine într-o zi oarecare la o mănăstire din Moldova să-şi viziteze cea mai bună prietenă din copilărie, şi ea crescută tot la orfelinat, acum călugăriţă la Tanacu. Pe cele două prietene le despart ultimii ani, în care una s-a îndepărtat de lume, intrând într-o comunitate monahală strictă, iar cealaltă, Irina, a muncit în străinătate şi a strâns bani. După o perioadă şi după o spovedanie (cine spune că nu există tragic în creştinism?!), Irina face o criză decriptată diferit. Pentru medici este schizofrenie, pentru călugăriţe şi preot este lucrul diavolului. Şi unii, şi ceilalţi încearcă timid s-o ajute, dar fata moare în urma celor două „tratamente” aplicate.

Tragedia nu este a Irinei, ci a lumii contemporane

În această tânără se regăsesc toate traumele omului secolului 21. Fiinţa golită pe dinăuntru, întâi de o societate comunistă, trăind apoi drama înstrăinării şi a contactului cu o altă societate, cea din Vest, se vede pusă faţă în faţă, ca-n oglindă, la spovedania de la Tanacu, cu abisul din ea. Nu-i rezistă şi subconştientul irumpând, destrămând vălul. Incapabilă să aleagă între cele două drumuri, lumea din care ieşise (şi căreia nu-i aparţinuse niciodată cu adevărat) şi lumea spre care o cheamă clopotele şi toaca mănăstirii (şi căreia, de asemenea, ştie că niciodată nu-i va aparţine cu adevărat), Irina păşeşte, în derivă, spre moarte.

Intuind „splendoarea” tragică a dispariţiei Irinei Cornici, Andrei Şerban a dorit să pună în scenă o tragedie contemporană,  întâi la Teatrul La MaMa din New York şi apoi la Teatrul Odeon din Bucureşti.  Istoria spectacolului arată cam aşa. La început a fost… romanul jurnalistic al Tatianei Niculescu Bran, „Spovedanie la Tanacu”, în care problematica socio-spirituală de dimensiuni dostoievskiene este construită, pagină cu pagină, din detalii, cuvinte şi frânturi de gânduri, toate recompunând un univers lipsit de căldură, în care Dumnezeu e doar pedepsitor şi niciodată iertător. Un creştinism neprimitor al unui Hristos rece şi întunecat, în care pe primul plan trec ura faţă de diavol şi spaima de pedeapsa divină, niciodată iubirea şi iertarea. Graţie unui foarte fin spirit de observaţie şi interesului permanent pentru psihologie, autoarea recompune, ca pe un puzzle, imaginea Irinei Cornici. Iar în cele două volume găsim şi pasaje în care se lasă ispitită de ficţiune. Iată un exemplu: „Deodată se întunecă totul, parcă nu mai avea aer şi i se păru că hoarde mari de draci mici şi negri i se urcau pe trup ca nişte furnici carnivore şi îi smulgeau carnea…”.

“Cartea Jude­catorilor”, continuarea „Spovedaniei la Tanacu”, oferă o nouă perspectivă asupra faptelor petrecute la Tanacu pe 15 iunie 2005. “Autoarea îşi asumă cu modestie rolul celui care consemnează faptele. Este mesagerul din tragedia greacă, cel care nu interpretează, ci transmite auster, comunicând experienţele altora, din dorinţa de a înţelege ce s-a întâmplat de fapt. Din start, ea elimină clişeul hollywoodian, prea uşor acceptat, acela al unui preot sadic, cu barba roşie, care a răstignit o tânăra inocentă, cu intenţia deliberată de a o ucide”[1], scrie Andrei Şerban în Cuvântul înainte.

Cartea, din care regizorul va folosi pasaje întregi pentru spectacolul de la Odeon, se deschide senin şi ironic: “Subcomisarul Radu Corozel număra zilele până la concediu.”… Apoi faptele, oamenii şi întâmplările încep să se adune una câte una, simţi cum timpul se scurtcircuitează, iar povestea Irinei Cornici devine povestea tuturor. Unde e dreptatea este întrebarea cheie a unei istorii în care moartea trece pe locul al doilea. „În tragedie”, scria George Steiner, „tocmai cazul nedreptăţii individuale este cel care infirmă pretenţia generală de ordine.”[2]  Cu mână sigură, Tatiana Niculescu Bran reface firul întâmplărilor, încercând să descopere nu vinovaţii, ci, mai degrabă, Vina…

Cu precizie şi subtilitate, autoarea desface piesă cu piesă o realitate ce capătă dimensiuni gigantice. Vina este a tuturor şi a nimănui, dreptatea asemenea. Iată un exemplu de non-ficţiune caldă, întretăiată cu observaţii de genul “Lumea îşi petrecea timpul între televizor şi biserică”, ce punctează cu ironie înţelegătoare o stare de fapt. „Cartea judecătorilor” îşi transformă “personajele” şi aici e marea artă a autoarei, în oameni… Pe care presa i-a depersonalizat în timp, transformându-i aprioric în criminali. Tatiana Niculescu Bran şi apoi Andrei Şerban le restituie fiinţa şi lumea căreia îi aparţin, cele două romane devenind scenariu pentru un spectacol de teatru documentar, cum avea să declare regizorul.

Ce este, de fapt, spectacolul lui Andrei Şerban? E, în primul rând, o subtilă investigaţie, cu mijloace artistice,  a unui caz care nu va putea fi niciodată soluţionat doar pe calea justiţiei omeneşti. Este, de asemenea, o subtilă încercare de a vorbi altfel despre ortodoxie, despre Biserica şi despre sistemul medical din România. Şi mai este o sublimă tentativă de a descoperi adâncimile de nedescifrat ale omului prins în vârtejul pe care Dumnezeu îl deschide uneori şi în faţa celor aleşi, şi in faţa celorlalţi.

Pariul pe care îl propune Andrei Şerban este greu de câştigat. Deşi necunoscut, ritualul Greciei antice, pe care cu ceva ani în urmă îl aducea în scenă în “Trilogia antică”, era, într-un fel, mai uşor de asimilat de către public, pentru că se aşeza pe un teritoriu virgin al sufletului, pe când în “Spovedanie la Tanacu” riscul este mult mai mare. Trăitor în ritual ortodox, publicul din România este mai greu de convins să se lase purtat de un spectacol de teatru, pe un drum paralel, înspre inima ortodoxiei. Nu este obişnuit să asiste, ca la spectacol, la o taină în care trăieşte. Tocmai de aceea, discret şi subtil, regizorul se strecoară printre cuvinte şi cântări, aducând în scenă doar câteva momente ale vieţii de mănăstire, atinge corzile doar atât cât să vibreze o clipă şi apoi să încerce singure să răstoarne munţii.

Spectacolul se deschide cu reconstituirea morţii Irinei Cornici. Pe lespedea de lemn pe care tânăra a fost ţinută legată, prietena ei din mănăstire, Chiţa, îi reconstituie chinul şi moartea. Apoi, timpul se dă înapoi şi Irina vine la mănăstire din nou, îşi trăieşte iarăşi drama, de copil crescut la orfelinat şi care până la vârsta ei a trăit prea multe, i se aşază din nou în privirile tulburate speranţa unei linişti şi a unei iubiri pe care nu le avusese niciodată şi după care tânjise dintotdeauna şi, din nou, cumplita frică de flăcările Gheenei îi arde sufletul şi mintea şi îi ucide, în cele din urmă, trupul.

Andrei Şerban o aduce în scenă pe Irina în dublă ipostază, folosind două actriţe, cele două “jumătăţi” conturându-i o personalitate complicată şi înspăimântătoare. Scopul este refacerea conflictul tragic pe care l-a trăit Irina în ultima parte a vieţii, atunci când i s-a dat răgazul. Mai mult decât oriunde în altă parte, aici interpretarea are un rol extrem de important în realizarea conflictului tragic, pe care regizorul mizează. Să spunem doar că a fost unul din puţinele spectacole de pe scenele româneşti în care actorii caută răspunsuri în ei înşişi, se lasă “descoperiţi” de personaje, de multe ori cu spaimă, cu timiditate, cu ezitări, alteori cu mult curaj, dar mereu purtând în spate lumea întreagă din care vin şi spre care se duc. Ca şi cum şi-ar asuma până la capăt jocul de-a viaţa şi de-a moartea în care au intrat. Surprinzător realizat scenic este întregul delir al Irinei, gradat, de la tremurul nervos al fetei băieţoase, obişnuită cu loviturile de orice fel, la momentul decisiv al tainei spovedaniei, când în sufletul ei se strecoară, pe lângă spaima de iad, spaima de întâlnirea cu ea însăşi, la începutul nebuniei, apoi, când cuvintele cu aluzii sexuale încep să iasă la iveală printre bătăile accentuate ale inimii, printre sunete de toacă şi de clopot, până la chinul cumplit de la spital şi apoi din timpul slujbelor de exorcizare. Nu ritualul de Ev Mediu, cum s-a spus adesea despre ce s-a întâmplat la Tanacu, a vrut Andrei Şerban să evidenţieze în spectacolul său, ci drumul greu pe care-l poate străbate un suflet tulburat şi însingurat, deloc obişnuit cu exerciţiul iubirii, de la neînţelegere la înţelegere. Iar Irina plăteşte (ca şi Hamlet, într-o altă poveste) cu viaţa ceea ce înţelege.

Permanenta confruntare între cele două spaţii, cel scenic si cel real, prezentat în documentarul proiectat pe ecran, îşi propune să accentueze caracterul de teatru documentar, dar adânceşte frumos şi o înfige adânc şi în terenul realităţii, şi în cel al ficţiunii o poveste care se revendică, în final, din ambele planuri. Există momente în care contrastul dintre ceea ce se întâmplă în scenă şi ceea ce este proiectat deasupra creează un extraordinar efect (precum cel în care Daniel Corogeanu intră în tribunal cu gândurile şi tăcerile lui, pe fondul sonor al unei manele amestecate cu fum de mititei în scenă). Dar sunt şi secvenţe în care dublarea în plan scenic a momentului din documentar nu are efectul scontat. În rest, aceeaşi Românie, poate prea mult aceeaşi…, cu fum de mititei, bere, manele şi mult kitsch… Ce stranie asociere cu sentimentul tragicului, care intră, iată, ireversibil în lumea omului de rând, părăsind palatele pentru cârciuma din satul uitat de Dumnezeu, unde oamenii dezbat, ca-ntr-o “poiană a lui Iocan” întoarsă pe dos, vinovăţia lui Corogeanu! Şi rămâne pe mai departe, nu ca o concluzie, ci ca o adăugire la atât de umanul “Cred, Doamne, ajută necredinţei mele!”, scena din final, în care preotul o întreabă pe Irina şi Irina îşi întreabă preotul “Te-ai îndoit de iertarea lui Dumnezeu?” Răspunsul, ascunzând în el sâmburele tragicului este, în ambele cazuri, “Da!”


[1] Niculescu Bran, Tatiana, Cartea Judecătorilor, Humnanitas, Bucureşti, 2008, p. 5,6

[2] Steiner, George, Moartea tragediei, Humanitas, Bucureşti, 2008, p. 141

Print

Adaugă un comentariu

Adresa dumneavoastră de e-mail nu va fi făcută în niciun fel publică fără acordul sau cererea dumneavoastră explicită.