Treapta a 9-a, povestea unui spectacol…

Am descoperit spectacolul „Treapta a 9-a”, culmea!, la un festival de teatru de la Chişinău, dedicat „feminismului”. E vina mea că nu l-am văzut la Bucureşti în aceşti mai bine de doi ani de când se joacă, dar şi mai mult, e vina sistemului că o asemenea montare se joacă din când în când, pe unde se poate… în timp ce spectacole mediocre şi submediocre sunt promovate şi puse în scenă pe bani grei în mai toate teatrele din Bucureşti şi din ţară.

Revenind la „A 9-a treaptă”. Pe scurt, e un spectacol produs în 2008, pentru un examen de licenţă, cu clasa Adrianei Popovici, care semnează şi regia, iar textul îi aparţine dramaturgului american Tom Ziegler. Protagoniste sunt patru actriţe, Valentina Zaharia, Iolanda Covaci, Patricia Katona şi Monica Săndulescu. Aşadar, montarea a pribegit prin diverse spaţii, a fost invitată la numeroase festivaluri, a câştigat concursuri, dar încă nu şi-a găsit un teatru care s-o găzduiască permanent. În prezent, se joacă la „Un teatru” şi este inclusă în proiectul Opera Prima, urmând să aibă o reprezentaţie joi, pe 26 mai, la Colegiul Naţional „Gheorghe Şincai”.

Departe de a fi şi de a fi rămas doar un spectacol de licenţă, „Treapta a 9-a”, printr-o interpretare cum rar descoperi pe scenele din Bucureşti, capătă o valoare pe care textul nu o promitea… Pentru că e o poveste cu subiect aproape de telenovelă, despre o femeie alcoolică, care luptă să se salveze. Şi toată acţiunea piesei se rezumă la întâlnirea cu fiica, de care a stat departe ani întregi şi pe care o (re)descoperă, pe jumătate o străină, pe jumătate copilul maturizat de boala ei…

Într-un decor extrem de sumar, (ca pentru un examen de licenţă) şi uşor de mutat dintr-un spaţiu în altul – doar câteva obiecte absolut necesare, un bar, o măsuţă de machiaj, o canapea… – cele patru actriţe construiesc o poveste pe care se salvează, prin interpretarea lor, chiar şi de spiritul melodramatic cu care o încarcă autorul. Iar această lipsă a unei scenografii asumate, care să fixeze personajele şi acţiunea într-un spaţiu anume, are şi părţi bune, şi părţi rele. Bune, pentru că lasă actorul să mobileze spaţiul (gol) aproape sută la sută. Rele, pentru că spectacolul ar merita un decor în care să se simtă „acasă”…

Montarea se încadrează într-un trend, tot mai vizibil în teatrul nostru: poveşti emoţionante şi actori care să le susţină (ceea ce nu se întâmplă întotdeauna…). Mai exact, un teatru minimalist, din care să obţii maxim de profit cu investiţie minimă, pentru că astea sunt vremurile… În cazul spectacolului „Treapta a 9-a”, regia – sau mai degrabă îndrumările Adrianei Popovici, duse mai departe de cele patru actriţe care, evident, sunt tributare „muncii cu sine” – alege să expună povestea fără exagerări şi fără patetisme (o poveste care ar avea toate şansele să alunece în patetism), controlând emoţia aproape fără greşeală, de la prima şi până la ultima scenă. Valentina Zaharia, în rolul femeii alcoolice, îşi conduce personajul printre toate tenebrele şi demonii cu care se luptă, cu o maturitate a interpretării care o recomandă pentru orice rol. Are meritul că salvează situaţii extrem de alunecoase, foarte aproape de graniţa cu telenovela, şi le converteşte, prin umor şi prin felul cum dozează trecerile de la o stare la alta, în emoţie adevărată. De la prima scenă, când îşi aşteaptă fiica, plină de nervozitate, şi până la final când întâlnirea s-a consumat, fiecare dintre stările personajului este transpusă cu precizie şi fără ezitări. Trece pe rând de la spaima de a-i deschide uşa fiicei (momentul este lucrat mai degrabă pe umor, şi efectul este cel preconizat – mama îşi roagă fiica să repete intrarea, pentru că primirea nu i-a ieşit din prima…), la spaima de a sta de vorbă cu ea, la bucuria şi tristeţea de a o descoperi. Stările se acumulează, pe măsură ce află cum fata a crescută fără ea, educată de noua soţie a fostului ei bărbat, devenind un copil perfect, un mic roboţel care face totul ca la carte şi căruia i s-au furat copilăria şi adolescenţa… Iolanda Covaci, în rolul fetei, construieşte un personaj cu totul aparte. Atentă la fiecare detaliu de gest, de mişcare, de voce, cum rar se întâmplă, creează un copil-femeie, în care se împletesc frustrările unei copilării furate de o mamă alcoolică pe care o adoră şi căreia îi veghea beţiile, pe care o iubeşte şi-o urăşte, fără să aibă curaj să simtă totul până la capăt. Şi, în acelaşi timp, un mic roboţel perfect, un copil care nu face nici o greşeală, care trăieşte după reguli, învaţă perfect, ia premii, nu bea cola, nu mănâncă decât mâncare organică, face sport de la 6 dimineaţa, nu merge la film şi la petreceri cu colegii, n-a sărutat nici un băiat etc., etc., etc. Între aceste graniţe, îşi construieşte rolul Iolanda Covaci, şi ea fără ezitări şi cu mult umor. Pata de culoare în spectacol este apariţia Monicăi Săndulescu, fata de la şcoala de corecţie, alcoolică, drogată, clientă veche prin „pârnaie”. Un excelent rol de compoziţie, în care alternează stări de o mare duioşie, în care se ghiceşte nevoia de afecţiune maternă, şi furia copilului de pe stradă, vulgar şi parţial urâţit pe dinăuntru. Intrarea ei în scenă este exact punctul de echilibru de care avea nevoie spectacolul la acel moment, pentru ca balanţa să nu încline pre mult spre patetic. Iar Patricia Katona, o prezenţă discretă, este mai degrabă un fel de catalizator al energiilor celor trei…

Povestea se încheie uşor abrupt şi imprevizibil tocmai prin gradul de previzibilitate pe care-l are, dar în spectacolul „Treapta a 9-a” nu povestea e cea care contează. Ci ceea ce se întâmplă în scenă. E unul dintre acele cazuri când piesa este salvată de actori… şi care, o repet, ar putea sau ar trebui inclusă în repertoriul unui teatru.

Print

Adaugă un comentariu

Adresa dumneavoastră de e-mail nu va fi făcută în niciun fel publică fără acordul sau cererea dumneavoastră explicită.