Trebuie şi Niciodată

“Ce bine arăţi! …aşa… englezeşte…” Era prin iulie când l-am întâlnit la “Hyperion”– nu mi-aş fi putut imagina că este pentru ultima oară – în biroul lui Eusebiu Ştefănescu, decanul Facultăţii de Arte. Ne cunoaştem – mi-e greu şi nu-mi vine să spun, la trecut, ne cunoşteam – de douăzeci de ani, din vremea romantică a Ministerului Culturii: am fost colegi doar doi ani (1990-1992), pentru că am fost destul de mulţi cei care am plecat după ce Ludovic Spiess a părăsit fotoliul ministerial.  Nu i-am făcut, în două decenii, niciun compliment lui Mircea Ghiţulescu. “Ce bine arăţi! …aşa… englezeşte…” Era pe la ora 11, era o zi însorită şi el era îmbrăcat în alb. Părea şi mai înalt, era foarte bine dispus şi mi-a primit/respins complimentul cu un zâmbet şi câteva vorbe amuzate. Sincer şi direct ca întotdeauna. Era sincer şi direct pentru că îşi iubea semenii, pentru că îşi iubea meseria – pe care o făcea din vocaţie -, pentru că iubea, cu bucurie, viaţa.

Da, Mircea Ghiţulescu a iubit cu pasiune teatrul. A scris câteva piese – cu Strada teilor, o piesă de teatru într-un act, a debutat, în 1969, în revista Echinox – şi a scris despre sute de piese. Şi a scris despre sute şi sute de spectacole. Mircea îi iubea pe actori şi îi iubea pe dramaturgi. A publicat, în 1984, la editura Albatros, O panoramă a literaturii dramatice contemporane. De-a lungul anilor, preocuparea pentru dramaturgia contemporană rămâne constantă: Direcţii estetice în comedia contemporană, acesta este titlul tezei sale de doctorat. Cartea cu artişti. Teatrul românesc contemporan apare în 2004 şi primeşte Premiul Uniunii Scriitorilor din România. Tot la editura Albatros publică, în 2000, şi lucrarea sa esenţială: Istoria literaturii dramatice române contemporane (1900-2000), pentru care a primit Premiul Uniunii Scriitorilor, Premiul Secţiei Române a Asociaţiei Internaţionale a Criticilor de Teatru (AICT), Premiul Ministerului Culturii şi Cultelor şi Premiul “I.L. Caragiale” al Academiei Române. Teatru… teatru… teatru… 40 de ani de teatru. Scriitor de teatru şi despre teatru. A fost director fondator al revistei Drama. Funcţionar pentru teatru: a fost inspector al teatrelor la Comitetul de Cultură al Judeţului Cluj (1972-1978), director al Direcţiei Teatrelor din Ministerul Culturii (1990-1992), director artistic al Teatrului Naţional din Cluj. Animator de teatru – în sens etimologic: însufleţitor de teatru, Mircea Ghiţulescu a organizat festivaluri, a prezidat jurii, iar de numele lui se leagă Clubul dramaturgilor. Pentru tot ce a făcut pentru cultura română, Mircea Ghiţulescu a fost distins cu Ordinul Meritul Cultural în grad de ofiţer.

“Ce bine arăţi! …aşa… englezeşte…” Îl văd şi acum, înalt, îmbrăcat în alb, cu gesturi elegante. N-am să încetez să-i admir sinceritatea opiniilor şi lipsa oricărei urme de ipocrizie sau de invidie. N-am să încetez să-i admir generozitatea. Şi fabuloasa putere de muncă. Şi disponibilitatea ludică.

Mulţi ani în urmă, l-am avut invitat, într-o emisiune la Radio Total, pe Laurenţiu Ulici. Nu mai ştiu în ce context am spus “trebuie să…”. Replica lui a venit aproape violent: “Nimic nu trebuie. Doar să mori trebuie”. N-am uitat. Miercuri, în microbuzul care ne ducea să ne luăm rămas bun de la Mircea, l-am auzit pe Dorel Vişan spunând: “Niciodată. Acum, cel mai greu e cuvântul ăsta –  niciodată”. N-am să uit.

Print

Adaugă un comentariu

Adresa dumneavoastră de e-mail nu va fi făcută în niciun fel publică fără acordul sau cererea dumneavoastră explicită.