Spectacolul care a deschis Festivalul Naţional de Teatru, „Trei surori” de la Teatrul Naţional din Budapesta, în regia lui Andrei Şerban, continuă linia începută de regizor cu ani în urmă, pe marile scene ale lumii, în care „citeşte” textele lui Cehov într-o cheie extrem de modernă, revenind, în acelaşi timp, la „adevărul” pieselor lui, cel de dinainte de Stanislavski…
Este bine cunoscut faptul că interpretarea pe care a dat-o Stanislavski textelor lui Cehov a creat un model de la care regizorii prea rar s-au abătut. Este bine cunoscut şi faptul că ce s-a numit „cehovianism” a fost mai degrabă viziunea stanislavskiană asupra lui Cehov, a cărui principală indicaţie asupra propriilor piese este conţinută în chiar felul cum îşi subintitulează textele. Spre deosebire de „Pescăruşul” sau „Livada de vişini” – ambele catalogate de dramaturg drept comedii –, piesa „Trei surori” este numită „dramă în patru acte”. Totuşi, Andrei Şerban alege să îi redefinească pe scenă coordonatele, conducând-o într-o zonă în care umorul devine cel mai inteligent dintre instrumentele dramei.
Departe de montările în care spiritul Rusiei e redat prin imagini-clişeu, gen samovare şi şaluri grele, „Trei surori” de la Budapesta propune o lume în care costumul contemporan – al Maşei, de exemplu, imagine atipică, haină de piele neagră, pantaloni şi ochelari de soare – nu împiedică deloc o receptare a personajului în liniile în care l-a construit dramaturgul. Andrei Şerban plasează povestea celor trei surori care visează la Moscova într-un spaţiu care lasă de la începutul şi până la sfârşitul reprezentaţiei sentimentul de loc de trecere, de aşteptare… Celebra scenă cu care piesa se deschide, cea a aniversării Irinei, se întâmplă dincoace de cortină, într-un loc care nu pare deloc „acasă” – metaforă ce atât de subtil materializează scenic tot sentimentul înstrăinării concentrat în replica „La Moscova! La Moscova!”. O imagine deloc „cehoviană” în sensul consacrat al termenului, dar extrem de „cehoviană” în substanţă, o imagine în care trei femei stau de vorbă fără patetisme despre ce-a fost şi ce va fi, aşteptând să-l cunoască pe celebrul Verşinin care le va schimba vieţile în fond, nu şi în formă… Se naşte astfel, încă din prima scenă, un tip de intimitate cu personajele, pe care Andrei Şerban o cultivă până la sfârşitul reprezentaţiei, jonglând în permanenţă cu nuanţele psihologiei lor, până la limita la care drama se confundă cu absurdul. Iar amestecul dintre realitatea cea mai absurdă şi absurdul cel mai real, pe care piesele lui Cehov îl conţin şi care cel mai adesea este sacrificat în favoarea unui patetism echivalat cu „cehovianismul”, este, în acest spectacol, materia vie din care sunt construite relaţiile dintre personaje.
Cu trăsături bine definite, cele trei interprete ale celor trei surori – Olga, Maşa şi Irina – sunt conturate subtil şi sunt la fel de aproape de psihologia femeii de secol 19, precum şi de cea a femeii contemporane, rătăcită într-o lume care i se refuză, închisă în sine, fragilă şi puternică în acelaşi timp, tributară unei idei preconcepute despre sine însăşi, de care nu are cu adevărat curajul să se desprindă. Ca un cerc închis, montarea lui Andrei Şerban este o privire aproape cinică în interiorul lumii, în care „toate-s vechi şi nouă toate”… Şi râsul, şi plânsul, şi iubirea, şi speranţa, şi neputinţa de a iubi, şi tristeţea, şi amăgirea, şi moartea, totul e o loterie în care totul e loz câştigător sau nu… depinde din ce unghi priveşti.
Folosind din plin trapele de la Sala Mare a TNB (nu ştiu cât de mult diferă spaţiul acesta de cel de la Teatrul Naţional din Budapesta), montarea mizează pe momente de-a dreptul spectaculoase vizual. Prăpastia din scena finală, în care toată lumea pierde pe toată lumea – soldaţii pleacă, baronul e ucis în duel, Verşinin vine să-şi ia rămas-bun – este chinuitor de reală, iar griul unei lumi care se prăbuşeşte şi în care distanţele se străbat cu dificultate de la un mal la altul este umplut cu o pădure de baloane…
Noua paradigmă în care este citit Cehov aduce în prim-plan o notă de (auto)ironie care, folosită în doze potrivite, echilibrează scenele şi potenţează drama din spate. Iar mecanismul este cu atât mai surprinzător, cu cât este folosit în momente care mustesc de substanţă patetică, precum cel în care Maşa şi Verşinin îşi declară dragostea, lucrat într-o cheie comico-absurdă: un bărbat şi o femeie, aşezaţi pe o canapea şi vorbind despre iubire ca şi cum ar discuta despre starea vremii… aproape ca-ntr-o comedie romantică, printre gesturi care s-ar putea uşor transforma într-un dans absurdo-comic. La fel, scena despărţirii dintre aceiaşi Maşa şi Verşinin este contrabalansată atât prin sărutul pe care Verşinin i-l dă Olgăi, în clipa în care Maşa intră în scenă, cât şi prin „subminarea” tot comică a momentului în care Maşa se agaţă cu disperare de bărbatul care încarnează, pentru ele, ideea de „Moscova”, de fericire, de iubire şi de „altceva”…
Dincolo de arhitectura cu totul originală a spectacolului, care dezvăluie un Cehov de o modernitate tulburătoare, dincolo de rafinamentul cu care regia realizează fiecare scenă, modelând personalităţile şi punând în valoare fiecare actor în parte – de la profunzimea Olgăi la subtilitatea lui Andrei şi de la nuanţele fine ale Irinei la culorile ţipătoare ale Nataşei – cel mai puternic rămâne felul în care sunt construite relaţiile. Şi jocul aproape pervers, în care regia îşi atrage în cursă publicul dispus să se lase purtat de la „agonie” la „extaz” şi care, în cuvinte preţioase, s-ar putea numi „condiţia umană”.
Finalul – în are cele trei surori au încheiat prima rundă a „jocului” în care, pe rând, au câştigat şi-au pierdut tot, ca la ruletă, îşi asumă firesc şi ce-a fost, şi ce va fi să fie – lasă jocul deschis…
Imi pare rau, dar trebuie s-o spuna cineva. spectacolul lui Serban cu “Trei surori” e pur si simplu prost. Nu subtil, nu absurd, ci un spectacol greoi si lipsit de umor, in care regizorul se straduieste sa compuna o lume, din pacate lipsita de credibilitate si de culoare, lume din care emotia, omenescul si sensul au fost alungate pentru totdeauna. Nimic nu se leaga. Personajele nu comunica intre ele, momentele sunt scrisnite, lungi si anoste, decorul nu ajuta, muzica e ca nuca in perete, ideea generala nu exista. Daca un incepator intr-ale regiei ar semna un asemenea spectacol ar fi desfiintat de critica de specialitate si huiduit. La sfirsitul reprezentatiei cu “Trei surori” spectatorul iese plictisit si nauc din sala. Singurele momente cind a apucat sa se bucure un pic au fost cele in care a supravietuit cite o frintura din textul lui Cehov.
Serban are tentatia, la batrinete, sa se comporte ca un pusti rebel. Nu reuseste decit, tot mai des, sa imite comportamentul iresponsabil al unui batrin dat in mintea copiilor. E dur, dar adevarat. Vezi spectacolul, iarasi prost si chinuit, al carui subiect a fost tragedia de la Tanacu. Vezi lipsa de motivatie a Regelui Lear, in care femeile joaca rolurile barbatilor. De ce? Serban nu are vreun raspuns. Se comporta, iarasi, ca un pusti rebel. Pentru ca asa vreau eu, ar raspunde nervos. Pur si simplu. Imi pare iarasi rau. Asta nu e inteligenta, e tifna si, in final, prostie. E pacar pentru el, dar o sfirseste prost ca regizor. E prea frustrat si sufera, vezi bancul care circula in legatura cu el, de “inceput de statuie”.
Cu regrete,
Costin Todea
Si Purcarete a ratat intr-un stil mare cu D’ale Carnavalului. Cred ca marii regizori sunt mari pentru ca uneori au spectacole geniale, dar nu toate sunt asa. Ca sa-l reabilitez pe Andrei Serban pot spune ca Strigate si soapte m-a fascinat atat de mult incat i-as da 6 stele din 5 pe Liternet
In schimb, mie “Trei surori” mi s-a parut cel mai important moment al festivalului! Nu e perfect, dar e exceptional ce ne propune acolo Serban: trei femei stapane pe destinul lor, care nu sunt niciodata victime retrase in visul retoric al Moscovei!
Sunt convins ca Irina s-a dus direct la Moskova cu Solionii, Masa se poate duce oricand, iar Olga, dupa ce o sa isi puna in regula lucrurile la liceul unde e directoare, o sa o ia pe Anfisa sa viziteze Moskova!
Si de cate ori e Andrei intr-o montare cu “Trei surori” atat de vizibil si uman? atat de bine descifrat in resorturi?
Spovedanie la Tanacu era o incercare caraghios ratata – poate pentru ca nu poti fi “documentar” si “impartial” cu privire la optiunile religioase…
regele lear… cu multe greseli…
Ivanov, de asemenea, multe lucruri nelegate…
Insa montarile lui Serban pe textele lui Cehov dau marturia unui om viu, inca adolescent teribilist 🙂
Chiar daca e enervanta aroganta lui, are 100% acoperire in fata plictiselii cu care monteaza spectacole alte nume mari, oameni cronologic mai tineri decat el 🙁
Cat despre Purcaretisticul Caragiale… mai vezi-l o data… Nu e capodopera lui, dar e perfect ca structura regizorala.
Si chiar daca nu plac aceste spectacole, sunt de un milion de ori mai binevenite, pentru ca sparg vitrinele de muzeu in care i-am inghesuit toti pe Cehov sau caragiale.
Daca Cehov insusi nu se recunostea in montarile lesinacioase ale lui Stanislavski, de unde stiu unii cu atata precizie cum TREBUIE sa fie un Caragiale, un Cehov?!
am vazut piesa acum 2 zile la nationalul iesean!daca stiam ca tine 3 ore nu ma duceam . plictiseala mare, piesa slabuta!pacat de actori.