Troc între deţinuţi şi deţinători, la Exit!

Teatrul Nottara a găzduit în 25 şi 26 noiembrie Festivalul Naţional de Teatru al Deţinuţilor Exit!, în care penitenciarele din Codlea, Poarta Albă, Iaşi, Craiova, Tg. Ocna au prezentat spectacole interpretate de condamnaţi.

festivalul-detinutilor_384x288Ar fi nedrept să măsuram performanţele lor artistice în aceleaşi unităţi pe care le folosim la profesionişti. Dacă s-a aşteptat cineva din sală să vadă marea cu sarea cu siguranţă a fost dezamagit, sau a văzut doar sarea, care e ceva mai specifică ocnaşilor decât marea. Totuşi, Stanislavski funcţionează bine la aceşti deţinuţi, ei fiind depozitarul unor experienţe asupra cărora au putut medita, găsind resortul interior pentru credibilizarea situaţiilor scenice.

Fără a minimaliza faptele reprobabile comise sau impact lor social, să nu uitam că deţinuţii sunt pedepsiţi de societate într-un ţarc cât se poate de palpabil, nu neapărat mai rece, dar cu siguranţă mai material decât graniţele impuse de diverse orânduiri.Orice ieşire din acest ţarc, cu atât mai mult o ieşire la teatru şi pentru a face teatru este o tractare de la periferia detenţiei la elegantul şi exclusivistul loc rezidenţial al culturii. Da, viziunea omului din exterior asupra artei este una aspiraţională, asemănătoare cu bucuria maşinistului incepător de a lucra printre artişti.

Dar să revenim la deţinuţi. Societatea îi deţine. Ce deţin ei în materie de teatru? Cu siguranţă nu tehnică ori dicţie. Deţin autenticitate. De aceea poate unii spectactori nemulţumiţi preferă catharsisul sau entertainmentul oferit de actorii profesionişti. Aceşti deţinuţi nu transmit iluzia unor deţinuţi, aşa cum ar face-o actorii profesionişti, ci doar se arată. Se revarsă adevăr, umanitate în detrimentul teatralităţii.

festivalul-detinutilor-4_384x288Trocul a fost între iluzie şi autenticitate. Teatrul le-a oferit pentru câteva ore iluzia confortabilă a scenei, iar ei au dat, involuntar, autenticitate. Aici intervine prima problemă: am auzit unele persoane susţinând ca astfel de manifestări ar trebui să se întample mai des. Mai des de un? Nu. Să nu uitam că aceşti deţinuţi nu sunt nişte fete de pension, ci sunt trimişi în puşcărie pentru fapte grave. Ei au o pedeapsă de ispăşit. Prin posibilitatea de a juca teatru, societatea le face un serviciu, nicidecum o absurdă reparaţie morală pentru că îi ţine închişi. Acest serviciu trebuie pus în slujba reeducării. Nu cred ca reeducarea se face cu cioace ieftine sau aplaudând frenetic la infrancţiunile doamnelor din penitenciarul Arad. Arătăm natura violentă sau ne mândrim scenic zâmbind la „măsurători de buzunare” ori lovituri cu ranga, tocmai motivele pentru care acele persoane stau în închisoare?

Lipsa cioacelor a fost acolo unde rolul reeducării s-a luat în serios. Cioaca a fost înlocuită pe alocuri cu o timiditate şi o asumare a libertăţilor scenice. Având experienţa drămuirii libertăţii de după gratii, unii chiar nu îşi permit să îşi ia mai multă libertate decât li s-a spus că au voie. Cioaca la un actor profesionist vine din antrenament şi dintr-o inerţie a libertăţii scenice. Inerţia libertăţii la un deţinut ar trebui să fie un concept străin.

Încarcerarea este o “măsură pentru măsură” iar activităţile teatrale care o secondeaza ar trebui să fie de natura axiologică şi de conştientizare pentru cei pentru care refrenul “Uite mamă, sus la cruce/ Uite duba cum mă duce” este un evergreen.

Print

Un Comentariu

  1. Anto 02/12/2009

Adaugă un comentariu

Adresa dumneavoastră de e-mail nu va fi făcută în niciun fel publică fără acordul sau cererea dumneavoastră explicită.