Turandot sau dictatura jocurilor pe calculator

Turandot

La Sibiu toamna Teatrului “Radu Stanca” a început cu o microstagiune. Treisprezece spectacole prezentate în nouă zile. Printre ele, trei premiere: „Turandot” în regia lui Andriy Zholdak, „LaBute & Friends”, în regia lui Radu Alexandru Nica şi „Oscar şi Buni Roz” pus în scenă şi interpretat de Diana Fufezan. Plus o revenire a mult premiatului „Faust” al lui Silviu Purcărete, cu primele reprezentaţii după succesul de la Edinburgh.

Scrisori către Dumnezeu

Despre „Oscar şi Buni Roz” al lui Eric Emmanuel-Schmitt, pus în scenă de Diana Fufezan, doar câteva cuvinte. Rămâne unul dintre cele mai frumoase texte ale literaturii contemporane, atât de emoţionant, încât trăieşte de la sine. Copilaşul „condamnat” să moară de cancer, dar care, precum Făt-Frumos în basme, „creşte” într-o zi cât alţii în zece ani, îşi trăieşte viaţa pe repede înainte. Vegheat şi condus pe întortocheatele ei căi de Buni Roz. Scrisorile lui către Dumnezeu, „trimise” în fiecare zi=zece ani, sunt povestea unei vieţi „împlinite”… Diana Fufezan îşi conduce frumos şi discret personajele – copilul Oscar şi Buni Roz – lăsând însă mai mult magia textului să se aştearnă peste sală. Şi nu greşeşte.

De la Gozzi la Andriy Zholdak

Povestea prinţesei Turandot montată de Andriy Zholdak pe scena teatrului din Sibiu a fost una dintre cele mai aşteptate premiere ale toamnei, invitată în Festivalul Naţional de Teatru de la Bucureşti la începutul lui noiembrie, la Essen, în cadrul programului Capitală Culturală Europeană 2010, şi la Fidena Theater Festival de la Bochum, Germania.

Cât şi ce a murit din sufletul prinţesei lui Carlo Gozzi în montarea lui Zholdak şi cât de mult a reinventat-o sau a făcut-o el să se reinventeze în lumea primului deceniu al mileniului III e un răspuns care, poate, nu trebuie căutat… Cu atât mai mult cu cât în povestea lui Turandot, „citită” de Zholdak, cu greu se întrezăreşte un final fericit în spatele împăcărilor şi al aşa-zisei iubiri. Care nu învinge totul, ci, dimpotrivă, e învinsă, anihilată, transformată în instrument de autodistrugere.

Lumea lui Zholdak nu prea seamănă cu lumea prinţesei chineze, care-şi trimite la moarte pretendenţii ce nu pot dezlega cele trei ghicitori, proba de netrecut spre fiinţa ei. Lumea lui Zholdak este universul întreg prăbuşit în hăurile istoriei, acolo unde se aleg căile dinspre Haos spre Ordine. În inima pământului, cu ferestre zăbrelite şi candelabru atârnând de un fir pe lângă care se scurg din vreme-n vreme praf şi bolovani, se naşte un buncăr în care istoria oricărui regim totalitar pare împăiată şi în acelaşi timp condamnată să se repete sisific. Un coşmar, cu rădăcinile adânc înfipte în himerele subconştientului… Şi o pădure (prea) deasă de simboluri.

Pe scurt, basmul inspirat din culegerea orientalistului francez Petis de la Croix, „Cartea celor o mie şi una de zile”, şi transformat în piesă de teatru de Carlo Gozzi, este doar pretext pentru montarea lui Andriy Zholdak, care se desparte de textul cu elemente de commedia dell’arte, traducând cuvintele în imagini şi-n gesturi, toate cu o mult prea pronunţată încărcătură simbolică. Mâna prinţesei Turandot este promisă de tatăl ei aceluia dintre pretendenţi care va reuşi să găsească răspuns pentru cele trei ghicitori provocatoare. Dar încercarea se plăteşte cu moarte în cazul eşecului. Cel de-al patrulea „îndrăgostit” este prinţul Calaf, care schimbă regulile jocului. Ghiceşte cele trei răspunsuri, dar refuză el mâna prinţesei, provocând-o să-i afle numele. În cazul în care ea va reuşi, el se oferă morţii voluntar. Curajul sau altceva din fiinţa lui Calaf o va face pe Turandot să se îndrăgostească de el.

La Teatrul din Sibiu basmul este decriptat însă într-o altă cheie. Regatul chinez al lui Altoum preia însemnele fascismului. Prinţesa Turandot poartă pe mână svastica. Avioanele aviaţiei germane proiectate în fundal izolează şi mai tare lumea de pe scenă, în non-timp şi în non-spaţiu. Iar frumoasa poveste plină de încercări la capătul cărora ar trebui să aştepte neştirbit finalul cu „Au trăit fericiţi…” se derulează istorisită parcă unor copiii-gigant, cu suflete pe jumătate robotizate, pervertiţi şi incapabili să-i înţeleagă dulceaţa.

Nu poţi pătrunde în universul lui Zholdak decât dacă te laşi posedat cu bună ştiinţă de un demon al cruzimii şi al non-inocenţei, un demon care te sileşte să vezi povestea reflectată în oglinzi deformatoare, în care sufletul-spirit se cufundă cu totul într-o corporalitate care înghite firavul, feminitatea, copilăria, tandreţea şi orice altceva din sfera pozitivului ar mai putea să încapă într-un suflet de femeie. Nu poţi pătrunde în universul lui Zholdak decât cu cheia pe care el ţi-o strecoară de la prima scenă. S-ar putea să constaţi însă la ultima scenă că cheia primită nu se potriveşte. Desigur că decorul, aşa cum e conceput de Dragoş Buhagiar, e spaţiul perfect pentru a construi acel nou gen de basm contemporan, atât de la modă şi atât de bine pervertit de jocurile pe calculator. În rolul lui Turandot, Ema Veţean (în varianta văzută de mine) este personajul coborât direct din lumea virtuală, lăsând-o undeva departe, fără să dea vreun semn că s-ar fi întâlnit pe drum cu ea, pe prinţesa cu inimă de gheaţă a lui Gozzi.

Turandot

Aşa cum e gândită de Zholdak, noua Turandot este mai degrabă un amestec de femeie-robot şi feminism avant la lettre, o amazoană creată pe calculator, prin ale cărei vene nu curge sânge, un trup fără inimă. Relaţia cu tatăl Altoum este poate prea firav ţesută, mereu la limita dintre incest şi dependenţă, dar pe alocuri insuficient argumentată scenic. Altoum al lui Constantin Chiriac este un rege trist, care-şi caută loc de salvare la sfârşit de istorie, un dictator tandru, un paradox în sine însuşi, ultimul dintre aceşti reprezentanţi ai omenirii, închişi în buncărul ca o replică neagră a corabiei lui Noe, ultimul dintre ei, aşadar, care mai ştie fărâme din legile iubirii. O caricatură frumos desenată a unui părinte tandru, care porneşte la război cu lumea întreagă pentru un capriciu al fiicei lui.

Apariţia lui Calaf în scenă (Florin Coşuleţ), prinţul menit să cucerească inima prinţesei Turandot, şi momentul trecerii probelor sunt construite gradat. Explozia pe care o aduce cu sine ultimul răspuns corect echivalează însă cu un

cataclism, nu are în ea nimic din puterea eliberatoare a iubirii care învinge limitele. Este o confruntare de forţe ca-ntre un Adam şi-o Evă ce nu-şi înţeleg rolurile şi se războiesc într-un anti-paradis. La antipod, sau în oglindă, ca o replică a nobleţei princiare a lui Calaf, se află soldatul-câine, bufonul straniu, omul care şi-a pierdut umanitatea, ostaşul aflat „supt vremi” şi transformat în animal care ucide…

Lumea lui Zholdak seamănă cu un coşmar în care Dumnezeu în ziua a şasea îşi greşeşte creaţia şi uită s-o înzestreze cu harul iubirii, luându-i şi dreptul de a-l cuceri. Trezit din somn brusc, însă, îşi repară creaţia, dar de mântuială, şi în ceasul din urmă femeia îl iubeşte pe bărbat… E fals finalul fericit al lui Zholdak şi cusut cu aţă albă, cu acul cel mare care pătrunde în scenă şi străpunge zidul.

Gândit cu precizie matematică, spectacolul Teatrului „Radu Stanca”, atât de egal cu sine, atât de unitar, rămâne însă atât de departe, de parcă i-ar lipsi îngerul. Ca un Psalm închinat nimănui, ca o lume în care creatorul a uitat să picure cel din urmă şi esenţial ingredient, ca un joc pe calculator…

Print

3 Comentarii

  1. Paul Chiributa 28/10/2009
  2. Tiberiu Pintilei 02/11/2009
  3. com 09/11/2009

Adaugă un comentariu

Adresa dumneavoastră de e-mail nu va fi făcută în niciun fel publică fără acordul sau cererea dumneavoastră explicită.