Turbinca lui Ivan sau capcanele unui text de Ion Creangă

Când te apuci să montezi un spectacol după un text de Ion Creangă, îţi asumi din start câteva riscuri şi, pe de altă parte, mizezi, cu siguranţă, pe nişte avantaje intrinseci… Dintre care cel mai important ar fi o anume nevoie, din ce în ce mai la modă în ultimii ani, de a te lăsa furat de „sentimentul românesc al fiinţei”, cum frumos spunea Noica, dar adesea greşit interpretat… Este şi cazul celei mai recente dintre premierele de la Sala Mare a Teatrului Naţional din Bucureşti, „Ivan Turbincă”, în regia lui Ion Sapdaru. Riscurile sunt însă multe şi subtile.

ivan-turbinca-1_387x258Unu: textul lui Creangă atât de inteligent, atât de plin de umor, atât de viu românesc poate sucomba uşor într-o interpretare care îşi propune, cum se spune în popor, să împace şi capra, şi varza. Adică şi pe spectatorul contemporan, de capitală europeană, îndepărtat, dar mereu admirator declarat al „vieţii la ţară”, şi textul lui Creangă, ce, nu-i aşa?!, nu trebuie trădat în ruptul capului.

Doi: momentele de dans. Multe şi în cea mai mare parte bine lucrate şi bine interpretate. Dar care „înghit” celelalte bucăţi ale spectacolului, fără să pună cu adevărat ceva în loc. Plus o polcă rătăcită de dragul frumuseţii, desigur, printre momentele de dans care se doresc autentic româneşti.

Trei: scena mare a TNB. În care decorul, actorii şi cuvintele se pierd deopotrivă… dacă n-ai şansa de a sta în primele rânduri, din spate sunt slabe speranţe să auzi mare lucru. Şi speranţe şi mai slabe să vezi altceva decât sperietorile de ciori uriaşe ale scenografului Gelu Rîşca, care doar par să umple scena.

Patru: o interpretare sau o reinterpretare greşit „academică” a unui Creangă humuleştean, care făcea toată „Junimea” să râdă la glumele lui deocheate, nu se poate… La fel de periculoasă este alunecarea pe o pantă mot-à-mot a poveştii. Asta, desigur, dacă regia n-a urmărit cumva o subminare a textului sau o autosubminare ironică. Altminteri, cum ar putea fi interpretată o scenă precum cea în care Dumnezeul lui Creangă – cum altfel decât cu barbă albă şi blajin?! – apare suspendat pe un tron undeva sus, în ceruri, printre îngeraşi… Şi exemplele ar putea continua.

Printre rânduri sau, mai exact, printre dansuri, îşi fac loc şi cuvintele lui Creangă. Iar efortul actorilor este admirabil. În primul rând, al lui Daniel Badale, care-l joacă pe Ivan Turbincă, iar apoi al Afroditei Androne, care interpretează Moartea. Şi al întregului grup de drăcuşori, drăcoaice sau îngeri, din care îi amintim pe Rodica Ionescu, Irina Cojar, Oana Vânătoru sau Axel Moustache.

Dar dincolo de dansuri şi în pofida lor, montarea are căderi de ritm şi îşi pierde din consecvenţă. Şi, poate, cel mai important este că pe parcurs regia uită cui se adresează, iar „Ivan Turbincă” rămâne pe alocuri doar o glumiţă despre cum un om păcăleşte moartea, interpretată cu mijloacele pe care le promovează emisiunile de divertisment ale televiziunilor, păstrând prea puţin din dimensiunea ţărănesc-poetică a poveştii lui Ion Creangă.

Desigur, dacă doriţi un spectacol cu muzică românească (Formaţia Trigon şi muzică originală de Nicolae Botgros, Costică Lupu şi Anatolie Ştefăneţ), puteţi merge cu încredere la „Ivan Turbincă”. La fel şi dansurile, care sunt numai bune de încântat ochiul privitorului… Dacă, însă, doriţi să regăsiţi pe scena cea mai mare a Naţionalului din Bucureşti o interpretare a uneia dintre cele mai frumoase şi mai pline de (sub)înţelesuri dintre poveştile lui Creangă – moartea prinsă în capcană în turbinca lui Ivan -, veţi găsi un spectacol care, din păcate, alunecă în capcanele textului şi ale propriei regii.

Foto Adrian Mihalcea

Print

2 Comentarii

  1. Medeea 30/11/2009
  2. mircea 30/11/2009

Adaugă un comentariu

Adresa dumneavoastră de e-mail nu va fi făcută în niciun fel publică fără acordul sau cererea dumneavoastră explicită.